Episodul 10 din Vlogul Ruj pe bară|Nu e niciunde ca la Timișoara

Norocul norocului a fost că în weekend-ul în care îmi programasem o vizită la Timișoara, pentru festivalul VestFest, să se joace și un meci la care nu mă gândeam că o să ajung atât de curând: Poli Timișoara – UTA Arad.

Așa că din ziua în care am aflat că se joacă, festivalul a picat pe locul 2. Mergeam la derby-ul vestului! Și mergeam în orașul despre care știam că-i tare cuceritor, cu Bega lui cea lină și culorile toamnei asortate perfect cu plimbările prin centru.

Așa că am coborât din avion cu garda jos. Știam că ma va lovi îndrăgosteala.

„Știți, domnișoară, tot ce e vechi e frumos”

Domnul Banea ne-a luat cu un taxi de la aeroport și ne-a dus la hotel. Am avut destul timp pe drum să vorbim despre cum făcea dânsul rost în tinerețe de bilete pentru meci. Și timp destul să-mi dea și un sfat: „Mai lasă munca aia. Foarte bine că ai venit aici și o mai lași un pic. Eu regret că n-am făcut unele lucruri, pentru că am muncit.”

Treceam pe lângă tramvaie, autobuze și firobuze în alb și violet. Străzile erau liniștite, parcă de-abia așteptând să le iau la pas. Am ajuns în fața hotelului și i-am zis domnului Banea că eu scriu despre fotbal și că o sa merg la meci.

„Eu încă mai consider POLI – UTA un derby. Știți, domnișoară, tot ce e vechi e frumos. O zi bună să aveți.”

S-o rănit unul!

De la hotel spre stadion am luat parcurile la rând și de-abia așteptam să-mi iasă în cale oameni echipați de derby. De când eram mică, îmi plăcea sentimentul pe care îl aveam când începeam să văd oameni îmbrăcați în tricourile mele preferate, pentru că simțeam că mă apropii de stadion și începeam să am emoții. Așa și-acum când i-am văzut pe niște puști cu mers șmecherit glumind și vorbind tare. O fi tot ce e vechi frumos, nea Banea, dar mersul ăsta șmecherit de ultras e ca un refresh adus de Bega.

Și-am intrat. Familii, grupuri de prieteni, copii, steaguri violete, steaguri vișinii, fulare ale Rapidului. Mă simțeam deja ca acasă, dar o acasă parcă mai lipsită de griji.

Și când am auzit de la o tanti din dreapta mea că s-o rănit unul de la UTA, mai că mi-a venit să mă duc să o pup. Cum de am făcut greșeala să nu vin mai repede aici?

De la microfon, vocea pasiunii violete: Sebastian Novovici

Când Răzvan Luțac mi-a scris că ar fi mișto să vorbesc cu Sebastian Novovici, liderul de galerie al lui Poli, am stat un pic pe gânduri, pentru că-s rușinoasă și preferam să stau și să filmez lumea cântând. Și, spre surprinderea mea, Sebastian a și acceptat să vorbim. „Vorbim la pauză, că înainte de meci trebuie să pregătim coregrafia.” Și la pauză am coborât de la cucuieții din deal unde mă așezasem și am vorbit 5 minute cu Sebastian. A fost lovitura de grație a Timișoarei ca să mă prindă în mrejele ei pentru totdeauna.

Sebastian le mulțumește și îi încurajează pe suporteri aproape după fiecare cântec. Vorbește calm despre cum el și cei din tribune nu vor în lumina reflectoarelor, vor doar să-și trăiască fotbalul. „Am fost un grup de oameni care am gândit cu sufletul și am făcut tot ce am făcut doar pentru echipa noastră.”

Iar când vine vorba de pasiune, parcă de la el cuvântul ăsta a sunat altfel decât l-am auzit în ultima vreme în jurul meu. A sunat sincer, nu ca o frază goală în care un om surmenat de griji spune în stânga și dreapta că-și urmează pasiunea. Nu, a sunat real, pentru că suporterii timișoreni chiar asta au făcut, și-au urmat pasiunea, au luptat pentru ea și au bătut drum lung până aici, în liga 2.

Fotbalul trebuie gândit și jucat pentru suporteri. La urma urmei, tot ei vor duce cluburile mai departe.  (Sebastian Novovici)

Mulțumesc, Luțac, că i-ai spus lui Sebastian despre Ruj pe bară. Mulțumesc, Sebastian, pentru că ai vrut să vorbim pe bune, nu cu vorbe goale. În lumea asta agitată, e o comoară orice moment în care întâlnești un om autentic.

N-am prins încăierarea dintre suporteri, pentru că eram la coadă la Cola, n-am prins golurile, pentru că mă uitam în altă parte, dar chiar și așa am simțit că am avut o experiență completă. Am ieșit de pe stadion îndrăgostită iremediabil de Timișoara.

poza2

sursă foto fără săgeți tembele: in.tm.ro

 

Am împrumutat poza asta și am măzgălit-o, ca să vă arăt unde am stat eu, mama și fratele meu. În înaltul peluzei, de unde a pornit și Sebastian, de unde se văd bine toate palmele ridicate și de unde fotografiile care rămân amintiri frumoase ies perfect. De unde pleci convins că „nu-i niciunde ca la Timișoara.”

„Pi***lor, pi***lor”, strigă spre suporterii arădeni un băiețel de vreo 5 ani de lângă mama lui, care-l trage de mână: „Măi, nu-i frumos!”

Ba e frumos, pentru că e ceva ce faci doar acolo, la stadion, fericit că ai tăi au câștigat. Nu facem asta de azi, de ieri, facem de zeci de ani, de când se jucau cuplaje și bărbații luau bilete prin intermediul nevestelor, angajate la fabrici de ciorapi. E obicei vechi și nu e de condamnat. Iar tot ce e vechi e frumos. Nu-i așa, nea Banea?

 

Reclame