VIDEO | “Cum să zic asta? O să pară că mă laud” Am vorbit cu Vlad Dragomir, primul român din istoria lui Arsenal

La început de noiembrie am inaugurat noul tricoul al naționalei într-o vizită care m-a învățat multe. L-am întâlnit pe Vlad după un antrenament la U19 pentru grupa a 10-a din calificările la EURO 2018.

Vlad Dragomir are 18 ani și e din Timișoara. Un bănățean liniștit ca o Bega care a curs harnică și domoală către Anglia. Londra. Arsenal Londra.

De 3 ani trăiește magia de pe Emirates și a împrumutat ceva de la ea. Tactul și încrederea în cuvinte, chiar dacă nu-ți urlă cu ele adevărul: că e singurul român din istoria lui Arsenal. Vorbește încet, de parcă n-ar vrea să facă excese de orgoliu.

“Cum să zic asta? O să pară că mă laud!”
L-am întrebat dacă nu vrea să se prezinte în introducerea interviului. S-a uitat surprins. Nu voia să pară că se laudă. Păi dacă ar fi alții în locul tău, Vlade…

Care e ultima oară când a fost mândrul de el, ce sfat are pentru copiii care se apucă de fotbal și părerea lui despre viața de fotbalist român. Și încă niște vorbe de la Vlad care-ți arată că departe de România s-a maturizat. Și atât de mult o va ajuta pe România acest lucru, pentru că avem nevoie de fotbaliști cu esență.

Ascultându-l, mi-am dat seama că toate vorbele lui stăteau sprijinite pe dorința de muncă. Totul pornea de la acel program pe care îl are la Arsenal, orele în șir de antrenament, sală de forță, minute de repetări, zi după zi pe teren. Iar în timpul ce îi mai rămâne, Vlad spune că vrea ceva. Ceva ce sigur nu ați auzit de la mulți fotbaliști. Vrea odihnă.

Și-a cerut scuze celor care îi scriu pe Facebook și cărora nu le poate răspunde, pentru că nu are timp să stea pe net. Pentru că Vlad trăiește mai mult în realitate și asta e un avantaj care îl va propulsa și mai departe. Într-o lume în care ne duelăm superficial în rețelele sociale cu viețile noastre împopoțănate cu hashtag-uri, Vlad trăiește real. Probabil nu era așa de când a ajuns în Londra. Dar probabil de asta a rămas acolo, pentru că a învățat să-și înfigă adânc crampoanele în realitate.

Vlad e un exemplu pentru copiii care vor să fie fotbaliști. Nu i-a fost deloc ușor și nu o să îi fie nici de acum înainte, dar are cu el mereu, în bagajul cu echipamentul, niște accesorii prețioase: răbdarea de bănățean, încrederea și tumultul tinereții când știi sigur că le poți face pe toate.

Așa că cei mici, care vin îmbujorați acasă după un fotbal cu prietenii, au de ce să creadă în continuare în visul lor. Vlad ne arată tuturor că se poate.

Întâlnirea cu Vlad îmi permite să fiu optimistă. Mă gândesc că ar fi așa frumos ca peste câțiva ani, tricoul pe care-l port pe mine în clip să apară cât mai des pe străzile care duc spre stadioane, în zi de meci, prin curtea școlii, pe sintetice. Să-i punem puțin pe pauză pe Ronaldo, Messi, Neymar și să purtăm, în schimb, galbenul nostru pe care să avem scris pe spate Dragomir. Pentru că nu e mândrie mai mare să vezi că unul de-al tău a reușit și ți-a arătat că și tu poți, dacă îți dorești cu adevărat.

Vlad a fost căpitan în cele două victorii cu Grecia (2-1) și Rusia (2-1) în grupa de calificare la Turneul de Elită. În aceeași grupă, băieții de la U19 au mai bătut Gibraltar cu 8-0. Așa că în martie vor juca pentru un loc de calificare la EURO 2018.

cover_vlad

Anunțuri

VIDEO | O emblemă – început de poveste

“Mai mult decât în oricare sport, fotbalul este legat cu mii de fire de societatea în care evoluează.“ (fragment din cartea “Fotbalul”, de Gael Anger și Laurent Trupiano)

Îmi propun ca o dată la două săptămâni să vorbesc despre un spot publicitar cu fotbalul în rol principal. Și nu puteam să încep altfel această rubrică decât vorbind despre România, mai ales că am fost la prezentarea primei identități de brand din istoria echipei naționale.

2Y6A2356

Aproape de împlinirea a 100  de ani de la Marea Unire, Federația Română de Fotbal a lansat prima identitate de brand din istorie și un nou echipament cu tricolor

 

“De asta aveam nevoie noi acum?” Probabil mulți vor gândi așa, dar părerea mea e că da, ȘI de asta aveam nevoie noi acum. De fapt, aveam nevoie de mai demult. Cu un simplu search pe Google, îți poți da seama cât de departe e România față de alte țări la capitolul marketing sportiv. Aveam nevoie de o reîmprospătare și de o nouă poveste. Una cu oameni uniți. Măcar pe logo-ul de pe tricoul galben.

Aici reclama:

 

Societate și timp
Personajele din spot sunt alese cu un scop: să marcheze faptul că întotdeauna am fost atât de diferiți noi, cei care iubim fotbalul.

Bunica mea acum puțină vreme îmi zicea la telefon “Ai văzut, mamă, că Mutu e acum la națională? Am ascultat știrile de dimineață. A bătut și Astra aseară!” Fotbalul e ca un dialect pe care îl știm aproape toți din societate, iar cei care nu-l cunosc pe îndelete, tot mai știu un cuvânt, două.

Asta vrea să arate și spotul. Că din 1922 de când a apărut echipa națională, am traversat perioade de timp și de schimbări pe chipul, îmbrăcămintea și mentalitatea românilor. Dar ceva a rămas stabil: drumul către stadion în zi de meci.

Spotul surprinde istoria naționalei de aproape un secol prin suporterii ei, trecând de la:

– un suporter bătrân ce reprezintă perioada interbelică
– la bărbatul de 50 de ani reprezentativ pentru anii ’70
– apoi la tânărul de 35 de ani ce sugerează perioada anilor ’90
– la fata de 25 de ani reprezentativă pentru anii 2000
– și la copilul de azi ce poartă chiar noul tricou

Ce bine ar fi să poarte copiii care se joacă “La mălai” în spatele blocului tricoul ăsta. De-abia atunci când se va întâmpla asta, vom ști că ne-am mai dezmorțit un pic după dorul de rezultate. Dar oare mai joacă ăștia mici “La mălai”?

Punem accentul pe popor
Accent oltenesc, ardelenesc, moldovenesc, pe care le-ai observat în clip. Cu accentele astea ne-am bucurat la goluri și am înjurat furtunos la înfrângeri. Publicul fotbalului și diversitatea vorbelor, care paradoxal înseamnă același lucru: pasiune. Parcă vorbesc prea cu patos și mulți probabil ridică din sprâncene “Calificările, unde-s calificările?” Și aici voi aminti că “iertare” e un cuvânt care sună probabil un pic diferit în funcție de accent, dar e prezent în toate regiunile țării. Iertarea exceselor fotbalului nostru care mai face pe nebunul.

Ca un bufon pe scena de teatru, mai râde de noi, apoi se întristează și mai plânge prin vestiare. Bipolarul! Iar noi stăm în gradene, împărțitit în brigăzi: Muntenia, Moldova, Ardeal, Oltenia, Dobrogea. Toate cele 5 regiuni reprezentate pe stema României și pe noul logo-ul echipei naționale. Gradene diferite, accente diferite, dar lipite cu fotbal în chip de superglue.

emblema

 Reinterpretarea stemei naționale: un scut pe care este scris România și cinci cadrane care corespund celor cinci provincii, concentrate în jurul unui pentagon negru asemănător celui de pe mingea de fotbal. Sursa: facebook.com/pg/NationalaRomanieiOfficial/

 

Orice, dar să nu pierd imnul!
Numai eu știu de câte ori am alergat încălțată până în fața televizorului, ca să nu pierd imnul. Mereu mi s-a părut că acela e cu adevărat singurul moment în care suntem toți împreună. Timp de 4 strofe, uitai de berea de pe masă, de nervi, de orice. În spot, imnul e interpretat la harpă, e un sunet liniștitor care te ajută să asculți mai atent cuvintele. Și cu cât te îndrepți către final, o să auzi zgomote din stadion și vuiet de tribune. Sunetul te poartă într-o călătorie de la melancolia momentelor din trecut la agitația tribunelor din prezent, acompaniată ca o concluzie de glasul copilului. Probabil viitorul.

“Ne bucurăm împreună. Suferim împreună. Luptăm împreună.”
Am ajuns la cuvintele din spot, inspirate din manifestul care însoțește noua identitate a echipei naționale. Il găsești un pic mai jos și vei observa că e format din antiteze: victorii – înfrângeri, glorie – cădere, tristețe – bucurie, ne bucurăm – suferim. Asta pentru că noi toți, toată societatea, trăim în antiteze. Azi iubim, mâine urâm, apoi din nou repetăm formula. Cum ziceam la începutul articolului “fotbalul este legat cu mii de fire de societatea în care evoluează“, așa că e absolut necesar să împrumute de la ea ingredientele ce țin de modul nostru de a trăi: suferind sau învingând. Altfel n-am avea ce scrie, ce cânta, ce juca.

Chit că ne aflăm într-un moment dificil din istoria echipei naționale, știi și tu prea bine că nu ai cum să o părăsești. Face parte și din istoria ta, accentul tău și tabieturile tale.

color-1

De 44 de ani, strânge amintiri despre Rapid. “În casa mea, până și firele de praf sunt vișinii”

-Ați filmat tot prin casă?
-Da, nea Bebiță.
-Ați filmat și în baie?
-Da, nea Bebiță.
-La mine în casă, până și firele de praf sunt vișinii.

Duminica trecută, 18 iunie. Ploua. Oare nea Bebiță o să vină cu bicicleta lui vișinie pe ploaie? L-am văzut peste stradă, așteptându-mă. Tot în alb și vișiniu.
– Era cât pe ce să te sun să nu mai vii, îmi zice. Am emoții prea mari.
– Sincer să vă spun, și eu am emoții. De când aveți bicicleta?
– De vreo 15 ani. Anul ăsta vreau să o schimb. Iau alta. Alta, dar exact la fel.

O să trec repede la momentul când am intrat în apartament. Nu mă așteptam la așa ceva. Chiar nu mă așteptam. Nea Bebiță are o casă în două culori.
– Nu mai am nicio haină de altă culoare.
Pe masă, în sufragerie, mă așteptau o sticlă de Cola, așezată pe un suport de porțelan cu stema Rapidului, o scrumieră albă, cu stema Rapidului, o ceașcă, evident, cu stema Rapidului, un coș cu mere și niște pateuri cu ciocolată.
– Nu aș vrea să mi se audă vocea. Spune tu oamenilor ce îți povestesc eu acum, dar cu vocea ta.
Și-am început să vorbim. Oriunde întorceai privirea, găseai un subiect de discuție. Când tăceam, era o liniște încremenită în casă, de parcă acolo, în sufrageria lui nea Bebiță, Rapid se ascunsese de lume și stătea nemișcat. Rapid, cu toată istoria lui, cu toate fotografiile alb-negre și cu versurile din cântecele vechi. Stătea nemișcat, obosit după 94 de ani de tumult. Și nea Bebiță vorbea pentru el.

Nea Bebiță deschide un album foto cu copertă vișinie și îmi arată o poză cu el, în tribună, pe stadionul Republicii.
– Stăteam la tribuna a 2-a, pe Republicii. Prin ’74 ne-am mutat la tribuna 1. A venit un șef de galerie nou și ne-a mutat. Am stat acolo câțiva ani, apoi ne-au gonit, că în spatele nostru era masa presei și îi deranjam pe oamenii ăia. Aveam steaguri și nu mai vedeau meciul ca lumea.
-Cu Nea Mincea vă cunoșteați?
-Bineînteles, am și poze cu dumnealui. Dacă trăia el acum, nu se întâmpla ce s-a întâmplat cu suporterii. Nu se certau.
-A fost cel mai bun lider de galerie?
-Nu, cel mai bun a fost Mihai Crețu. Noi ii spuneam Mițu. El e primul lider. Din ’73 până în ’78. Din ’78 până în ’82 a fost Cristi ”Barbă”, cum îi spunea lumea.

Circ am făcut cu ei!

– Și atmosfera de la meciuri? Cel mai frumos era pe Giulești, nu?
– Nu, cel mai frumos era la cuplajele inter-bucureștene.
– Pe „23 August”?
– Da. Cel mai frumos… Mă duceam cu câteva ore înainte la meci, că dacă mă duceam cu juma de oră, nu mai găseam loc. La fel și pe Giulești. Oricum nu erau locuri, nu erau scaune pe vremea aia. Erau numai gradene. Pe „23 August” și scările erau ocupate. De multe ori, stătea lumea și pe stâlpii ăia de la nocturnă. Au fost odată în jur de 110 – 120 de mii. Așa mulți erau, că veniseră până pe pistă.
– Vă mai amintiți care a fost cel mai frumos meci la care ați fost?
– Au fost multe…
– Păi cum vine asta? Mă așteptam să ziceți de un meci cu Steaua.
– Asta în primul rând! Țin minte, eram în ’68… I-am bătut cu 3-1. Circ am făcut cu ei! Circ!
– Nea Bebiță, ați urât vreodată Steaua?
-Eu nu urăsc pe nimeni. Oamenii aștia care au făcut foarte mult rău Rapidului timp de 70 de ani nu merită nici urâți. Ignorați total, cum fac eu din 1976. La oamenii de la Steaua și de la Dinamo în ultimul timp nu mă mai uit.

Zice asta în timp ce scoate din sertar și niște programe de meci.
-Uite, ăsta este din 63. Pe timpul ăla se făceau cuplaje.

DSC_0015

-Care a fost cel mai mare fotbalist al Rapidului?
-Nu i-am prins pe toți. Nea Costea a spus de Baratki. Am o carte de Gheorghe Mihalache despre el. Teroarea blondă. Nici nu mai știu pe unde o am. Pe aici trebuie să fie.

Are biblioteca plină de cărți despre fotbal. Ele și DEX-ul mi-au atras atenția. Lângă, două căni cu stema Rapidului pe ele, pline de pixuri vișinii și albe. Cu stema Rapidului pe ele.
-Am o grămadă de pixuri. Cum apare câte unul, cum îl iau.

Echipa n-ar fi fost atât de iubită, dacă mergea totul șnur

– Se mai pune suflet în fotbal? Așa cum punea Baratki?
– Nici gând. Mulți nu mai sunt fotbaliști, sunt mercenari. Dacă nu le iese banul, pleacă.
– Nea Bebiță? De ce vi se zice Bebiță?
– Râde Așa mi-au zis ai mei. De când erau lumea și pământul. Mă cheamă Gheorghe și Ion, dar de ce mi-or fi zis Bebe nu știu.
– De când ați început să strângeți amintiri?
-’73
– Și mai țineți minte care e primul lucru din colecție?
– Uite în ’99 cât eram de sărac. Îmi arată o fotografie cu el în casă, lângă un perete golaș, nu încărcat de insigne, fanioane și brelocuri, cum e acum.
– Cel mai vechi lucru e un fanion. Și mai am niște poze cu jucătorii din 64 – 65. Cu echipa aia am crescut eu.
Mergem pe holul de lângă ușa de la intrare, unde, într-o ramă sta aranjată minuțios echipa cu nea Rică în mijloc. 
– Prima echipă campioană. În ’67. Au fost vice-campioni în ’64, ’65 și ’66. Și majoritatea dintre ei sunt crescuți de Rapid.
– Asta a fost cea mai bună echipă a Rapidului?
– Asta de aici. Campioana din ’67. Părerea mea.

45f1f828-c6c4-4680-9343-647315fdabff
– A fost Rapidul o echipă ghinionistă?
– Bineînțeles. Altfel, nu ar fi fost atât de iubită, dacă mergea totul șnur.
– De când mergeți pe stadion?
– Din ’62, toamna.
– Și ați fost la Ploiești când a luat Rapidul titlul în ’67?
– Nu, că alor mei nu le-a plăcut fotbalul și nu mă lăsau să plec de capul meu.
– Păi și cum ați ajuns la meciuri?
– Păi cum să nu mergi pe stadion, dacă stai în Giulești? M-am mărit un pic și am plecat singur.Cine vine o dată, de două ori pe Giulești se îmbolnăvește de rapidism.

Așa se cânta odată…

Scoate din dulap un dosar cu niște foi. Cântece de pe stadion.

Cântă galeria rapidiștilor
Azi joacă Rapidul, dragostea lor
Pentru Rapid…

Începe să râdă emoționat, apoi își drege glasul.

Pentru Sandu Neagu, Nichi, Pop și Rică/ Peste-ntreaga zare, cântul se ridică / Pentru Rapid, Pentru Rapid, Pentru Rapid cântăm, doar pentru Rapid

Mă atenționează: Și ultima strofă!

Astăzi stadionul e în sărbătoare, fiindcă joacă fotbal o echipă mare / Da, e Rapid…

Aveam multe cântece…

Nici nu apuc bine să termin de zic „Ce frumos”, că nea Bebiță începuse alt cântec.

Haide Rapid, haide Real! Nu pot să cânt că sunt răgușit un pic. Uite, ăsta e pe melodia din Oda Bucuriei:

Stadionul iar ne cheamă în decorul său splendid / Inimile ne îndeamnă să cântăm pentru Rapid / Haide Rapidul, haide Realul, haide Rapidul din Giulești…

-Asta e greu de cântat:

Luni și marți mă jur că-n veci, nu mai calc nici mort la meci. Dar pe vineri mă decid. Boală veche hai Rapid. Și-uite așa mereu, mereu, și la bine, și la rău Râde Nu pot să cânt.

Zâmbesc. E așa entuziasmat, de parcă se întorsese pe Republicii și își vedea Rapidul trăind.

– Credeți că o să mai fie vreodată Rapidul ce a fost cândva?
– Nu, categoric nu.

Începe altă melodie:

Alb-vișiniu, alb vișiniu, fără tine totul ar fi pustiu / Ar fi anost, ca o zi de post / Fără tine viața n-ar avea rost

-Ați făcut parte din vreo grupare de suporteri?
-Eu sunt rapidist și atât. Așa m-am născut și așa am să mor. Nu am făcut parte din vreo brigadă.

Altă melodie la rând:

E viața voioasă, plăcerea-i divină și plină de farmec ne e inima / Trăim cu fervoare, i-atâta splendoare și e sărbătoare când joacă Rapid.

Apoi alta:

Rapid e cerul senin, Rapid i-aroma din vin, Rapid e fructul divin, E sublim, e sublim Rapid e cerul deschis, Rapid e zâna din vis, Rapid e mugur de dor, e vinul amețitor

Pauză de dres vocea. Apoi…

Era un cântec de prin anii ’70. Se ridica Mihai Crețu și striga Haaai, Rapidu! Iar noi în continuare… Rapid, Rapid / Real, Real / Hip, hop, ha / Azi vrem victoria / Ahe, ahe, ahe, Rapid, Victorie! / Rapid, Rapid, Real, Real, Real / Eeee… Și pe urmă: Rapid, bate din palme Rapid.. Era o nebunie!

Părea că ar putea să cânte ore în șir. El cânta, iar Rapidul din jurul lui tăcea în continuare.

– Atunci se înjura așa mult pe stadioane?
– Nu, categoric nu. Dacă îți trebuie imnul, îți fac cadou. Și îmi întinde o foaie cu imnul printat. 

C-așa-i viața de microbist / O zi sunt vesel, alta trist / Dar e frumos și mă mândresc că-s rapidist

De ce ați scris pe caiet „Vișinel”?

-Ați jucat fotbal când erați mic?
-Fotbal am jucat toată viața mea, până la vreo 50 de ani încolo, dar pe maidan, în curtea școlii. Am fost la selecție la nea Costea de vreo 4 ori și m-au respins că eram prea firav și amărât.

– Și ce fotbalist vă imaginați că erați, când jucați pe maidan?
– Ion Ionescu și pe urmă Liță Dumitru. Din păcate Liță ne-a părăsit și s-a dus la Steaua.

A scos alte albume de fotografii.
-Îți arăt întâi poze cu fotbaliști.
Pe prima foaie a albumului, Dănuț Lupu.
-Măldărășanu…
-Sabău, Narcis Răducanu, incep să îi înșir eu.
-Ia uite, domne, ce știe. Râde. Nae Stanciu, cu care am și tricou. Tricoul agățat de perdea, lângă o eșarfă cu Pancu pe ea și mesajul „No Pancu, no party”. În stânga, tricoul și eșarfa, în dreapta, un steag alb-vișiniu.

-Știi că era un slogan cât peluza de mare… „Voi, suporteri pentru cupe și flori / Noi, din pasiune pentru aceste culori” Și, acum nu mai vine lumea la meci……. Știi ceva? Păcat că stăm cu mâinile în sân. Acum ar trebui să fim mai vocali și mai vizibili.

-Ați pierdut vreodată vreun meci al Rapidului?
-’71-’72, am fost în armată. La Craiova. Și nu puteam să-mi iau permisie.

-Dar de ce ați strâns toate lucrurile?
-Asta e pasiunea mea.

-Și mai aveți și altă pasiune?
-Nu. Asta e atât de mare, că nu mai e loc de alta.

-Dar de ce ați scris pe caiet „Vișinel”? Așa vă zic prietenii?
– Nu, nu. Așa îmi zic eu.

Și mi-a arătat tricoul lui. 
-Înțelegi ce scrie? Vi și nel. Și 94 de ani ai Rapidului.

ce27f60f-89f1-4250-a092-014089bd870b

Nici eu nu sunt Ion T. Ion, nici tu nu ești Ioan Chirilă.

-Ăsta-i gata. Și deschide alt album, cu poze din tribune.

-Ați mers în deplasări cu echipa?
-Am fost, dar în foarte puține. Doar 105. Nu te mira, că sunt puține. Am fost la Timișoara, Cluj, Baia-Mare, Brașov, Vâlcea, Tărgu Mureș… 41 în total. O nimica toată. Când bătea Rapidul, era foarte frumoasă deplasarea.
-Și când pierdea Rapidul? Cum era drumul de întoarcere?
-Ca la înmormântare. Uite, asta-i cea mai tare lozincă făcută de suporterii rapidiști: Rapid nu-i pe gustul puterii. Am avut și eu lozincă: Rapid, lumină, dragoste, viață. Dar mi-a luat-o cineva de pe gardul tribunei.
-V-ați gândit să scrieți o carte?
-Eu? Păi crezi că mă pricep? Mă faci să râd. Natura nu m-a înzestrat cu talentul de-a vorbi frumos. Nici eu nu sunt Ion T. Ion, nici tu nu ești Ioan Chirilă. Râde.
Căuta cu ochii în jur ce să îmi mai arate.
– Vrei afișul ăsta? Tot ce am dublură-ți dau. Uite-l și pe Tudorică. Stătea la tribuna 1, în partea stângă. Melodia lui preferată era „Liniștea”. Să iți arăt și abonamentele?

tudorica
Deschide o cutiuță în care abonamentele și legitimațiile de suporter erau așezate în ordine.
-Uite, am și poze pe ele, ce tânăr eram…Poze ca de buletin.
-Nu ați fost însurat niciodată?
-Nu. Din păcate sau din fericire. Păi nu m-am însurat cu Rapidul?
-A fost cea mai frumoasă căsnicie?
-Da, de departe.

Rapid, cea mai frumoasă distracție

-Stai să-ți arăt un steag. Poate facem o poză cu el.

DSC_0095
-Dumneavoastră ați compus mesajul?
-Da, da.
-Ce frumos ca ați rămas o viață lângă Rapid.
-Așa m-am născut. Rapid e cea mai mare bucurie a mea, cea mai frumoasă distracție. Toată viața mea mi-am dedicat-o Rapidului. Sper să îl prind când face 100 de ani. Mai sunt 6 ani… Dar deja mi-am depus cererea în galeria din ceruri.
-Vă mulțumesc că m-ați primit aici, nea Bebiță. Auziți, cum v-ați descrie dumneavoastră casa?
-Nu știu, te las pe tine să zici. Vezi, să nu se audă vocea mea.

Așa că încerc să o descriu. Casa lui nea Bebiță este o poveste. Este și depoul unde toate amintirile vișinii s-au retras și acum stau împreună, ascultându-l pe nea Bebiță cântând. Este și un capitol din „Glasul roților de tren”, pe care Ioan Chirilă nu a mai putut, din păcate, să-l scrie. Este Rapidul, mulat pe sufletul lui nea Bebiță.
-Știi ceva? Când o să mai găsesc dubluri, o să mă gândesc prima oară la tine.

La mulți ani, Rapidulețule!