Glasul mut al roților de tren

Meciul AFC Rapid – Academia Rapid a fost ca și cum te-ai întors acasă într-o după-amiază și ți-ai văzut mobila schimbată și pereții zugrăviți altfel. Păi, stai… Aici era o canapea. Pai stai… Eu nu mă mai simt ca acasă acum…

E atât de multă bulversare în Giulești că îți vine să te așezi pe scările Operei Comice și să înghiți în sec, oprindu-ți lacrimile în gât, ca să nu te vadă plângând copiii care încă mai vin la meci, agâțându-se de mâna bunicilor. Opera Comică, da. Chiar că pare totul o glumă, dar una proastă.

Opera_Comica

Dar nu e timp de stat pe scările teatrului. Și nu e timp de melodramă. Când scrii “Rapid”, instinctul te face să continui fraza cu romantism și poezie, dar cu ce ar ajuta asta acum?

Mai ales când mai sunt doar stropi de boemie în Giulești. Să fim serioși, farmecul Rapidului nu mai e la fel de pregnant ca înainte. Sau mai e la nivel individual, în casa fiecărui suporter, trăind din amintiri. Și acum? Și acum nu e timp de stat pe scările teatrului.

AFC – Academia, “o tristețe de meci”, cum a zis Pancu. Un meci la care el nu s-ar fi dus dacă era suporter. Mulți i-au urmat sfatul, așa că pe Valentin Stănescu s-au întors acasă doar 500 de suporteri, ca să vadă mobila schimbată și să încerce să se obișnuiască așa.

Un tramvai numit dorință

Cândva era aproape imposibil să respiri într-un 41 în drum spre Giulești, înainte de un meci. Acum e prea mult loc gol ca să nu te doară. Înghesuiala din 41 era odată dorința de a umple stadionul. Iar în parcul de lângă Podul Grant îți făceai cu greu drum spre stadion. Acum sunt doar copii, cu mame și bunici, care habar n-au că e zi de meci. Parcă și pasul ți-e mai domol, nu ca înainte, când te grăbeai să prinzi bilet. “Bă, ești la coadă? Ia-ne și nouă 3 bilete.”

Ajungi în fața stadionului și te uiți la oamenii pe lângă care treci. Sunt mulți bătrâni, sunt mulți tați veniți cu băieții lor, câte-un tip rătăcit, cu gluga-n cap, care cândva venea cu brigada lui. Și ochii lor spun tot ce scriu și eu în articolul ăsta: frustare, tristețe, nervi și resemnare în același timp, dor și-un strop de disperare că poate într-o zi nu o să aibă nici măcar atât. Nici măcar o tristețe de meci. M-am întors iar la melodramă? Nu, e realitatea. Singura care mai există în Giulești.

Și cum să nu-ți aduci aminte de trecut, când vezi ruinele din spatele tribunei a doua. Trebuie să te strecori printre ziduri și garduri, să urci pe bucăți de betoane, ca să ajungi la intrarea în tribună. Acolo e filtrul, care-ți caută-n geantă și-n buzunare – doi tinerei – , dar care te lasă să intri aproape cu orice. Păi miză nu mai e, așa că intrăm ca-n parc, ca să ne dam iar în carusel. Că așa a fost viața rapidiștilor, acum sus, apoi mai mult jos. Un carusel cu bare frumoase, scrâșnire de dinți și picături de fericire.

Usa_spre_tribuna_2

Ușa spre tribuna 2

 

Urci scările ascultând înjurăturile unui nene, supărat că dă 15 lei pe bilet, și nici măcar nu te chinui să îți ții respirația în mirosul ăla crunt de urină. E întuneric și răcoare, iar ușa spre teren e întredeschisă. Intră doar puțină lumină în bezna rapidiștilor. Bine și-așa decât deloc.

“Mai stau un pic și plec din țara asta”

Domnul Aurelian e îmbrăcat din cap până-n picioare în vișiniu, iar barba albă îi îmblânzește un pic supărarea din privire și bâțâiala din picior. “Mă leagă de Rapid sufletul.” Dintr-un colț al tribunei își varsă dezamăgirea că-n țara asta nu se regăsește și e hotărât să plece. Și-n toată mohorârea lui, meciurile din Giulești sunt cele la care se întoarce mereu.

Domnul_Aurelian

Domnul Aurelian, în stânga

Mai sus, cu șinele de tren pe fundal, stă Nicolae, care ține cu Rapid de 19 ani. Bunicul lui a lucrat 45 de ani la CFR, așa că n-avea cum să nu țină cu Rapid. “Suntem o echipă muncitoare”. Nici nu îți dai seama dacă e un raspuns actual sau e desprins din cărțile vechi ale lui Ioan Chirilă. Și nu-l condamnă nimeni pe Nicolae, pentru că ăsta e instinctul rapidiștilor, să se vindece de prezent întorcându-se des la trecut. Nostalgie? Nu, repet, e singura realitate care-i mai aduce la stadion pe unii dintre ei.

“Atunci erau încă televizoare alb-negru și-așa vedeam meciurile. Așa că m-a șocat când am venit pe stadion și am văzut verdele gazonului și echipamentele jucătorilor”, spune Dan, căruia tatăl lui nu i-a dat de ales între mai multe echipe. Trebuia să fie rapidist. “Când l-am adus pe băiatul meu de la maternitate, taică-miu îi lipise un tricou și un fanion pe pătuț”. Și povestea lui Dan e foarte des întâlnită în Giulești. Tradiția de familie e unul dintre motivele pentru care oamenii se întorc în tribună.

Dan

Daniel, pentru care susținerea Rapidului e o poveste de familie

 

“Ce mă ține lângă Rapid? Dorința ca echipa să existe în continuare.” Asta zice Ovidiu, un suporter care își amintește că giuleștenii au fost mereu singuri împotriva tuturor. Cu sloganul ăsta au trecut prin timp alb-vișinii, transformându-l în echipament permanent. Rapidiștii s-au obișnuit rebeli, încruntați și mereu cu garda sus. Vremurile grele i-au obligat să fie așa, iar îndârjirea s-a transmis din generație în generație. Tocmai de asta e greu să le dai un sfat acum, e greu să le zici să vină toți pe stadion la un anumit Rapid, e greu să-i faci să se supună unei singure idei, mai ales dacă se simt neîndreptățiți. Rapidiștii nu o să lupte niciodată pentru ceva în care nu cred. Și uite că am ajuns în momentul în care nu mai cred toți în același Rapid.

Ovidiu

Ovidiu: “Ce mă ține lângă Rapid? Dorința ca echipa să existe în continuare.”

Oricum, a bătut Rapidul

S-a terminat 3-0 pentru Academie, așa că a bătut Rapidul pe Rapid. O să scriu asta aici, ca peste zeci de ani cei tineri să citească, să zâmbească un pic și să-și zică în gând “Nebuni au fost rapidiștii ăștia toată viața lor… Numai ei puteau să joace un meci ca ăsta.”

A fost un capitol ciudat și ironic din povestea Rapidului. Un meci fără cântece, cu bucurii scurte la goluri, mai mult din simpatie pentru Nico și Pancu, cu un apus de toamnă rece, cu ambele echipe salutând suporterii, cu semințe scuipate pe scaunele prăfuite și cu urechile țiuind de la claxoanele trenurilor ce treceau pe lângă stadionul tăcut.

Dacă ar fi fost un articol despre Rapidul boem, aș fi scris o tonă de metafore emoționante și aș fi zis că pentru rapidiști e momentul să lase orgoliile deoparte și să construiască. Dar nu-i așa. E un articol scris după “o tristețe de meci”, inspirat de-o realitate dezorientată. Pentru rapidiști, e momentul să facă ce simt, așa cum au făcut mereu. Doar așa, rebeli, îndârjiți și îndrăgostiți de culori o să găsească șina corectă spre Rapidul adevărat.

“Cei care nu țin cu Rapid n-au cum să înțeleagă”, zice Gabi, venit de la Ploiești ca să vadă meciul. Și are dreptate. Oamenii ăștia vișinii, indiferent de Rapidul cu care țin, indiferent dacă-l găsesc sau reconstruiesc pe cel adevărat de care tot vorbesc, indiferent dacă vin 500 sau 10 000 pe stadion, vor avea un farmec al lor. Un farmec șubred acum, dar mereu latent.

Gabi

Gabi, suporter venit de la Ploiești, special pentru meci

Și-am mințit. E imposibil să vorbești despre Rapid fără să fii emoțional. Poate aș fi reușit dacă mă chinuiam, dar oamenii din video m-ar fi contrazis. Poate cuvintele lor sunt semne că, indiferent că vin sau nu pe stadion, au rămas rebeli și îndrăgostiți. Deci, rapidiști. Iar Rapid va exista atât timp cât va avea pentru cine să joace.

Reclame

De 44 de ani, strânge amintiri despre Rapid. “În casa mea, până și firele de praf sunt vișinii”

-Ați filmat tot prin casă?
-Da, nea Bebiță.
-Ați filmat și în baie?
-Da, nea Bebiță.
-La mine în casă, până și firele de praf sunt vișinii.

Duminica trecută, 18 iunie. Ploua. Oare nea Bebiță o să vină cu bicicleta lui vișinie pe ploaie? L-am văzut peste stradă, așteptându-mă. Tot în alb și vișiniu.
– Era cât pe ce să te sun să nu mai vii, îmi zice. Am emoții prea mari.
– Sincer să vă spun, și eu am emoții. De când aveți bicicleta?
– De vreo 15 ani. Anul ăsta vreau să o schimb. Iau alta. Alta, dar exact la fel.

O să trec repede la momentul când am intrat în apartament. Nu mă așteptam la așa ceva. Chiar nu mă așteptam. Nea Bebiță are o casă în două culori.
– Nu mai am nicio haină de altă culoare.
Pe masă, în sufragerie, mă așteptau o sticlă de Cola, așezată pe un suport de porțelan cu stema Rapidului, o scrumieră albă, cu stema Rapidului, o ceașcă, evident, cu stema Rapidului, un coș cu mere și niște pateuri cu ciocolată.
– Nu aș vrea să mi se audă vocea. Spune tu oamenilor ce îți povestesc eu acum, dar cu vocea ta.
Și-am început să vorbim. Oriunde întorceai privirea, găseai un subiect de discuție. Când tăceam, era o liniște încremenită în casă, de parcă acolo, în sufrageria lui nea Bebiță, Rapid se ascunsese de lume și stătea nemișcat. Rapid, cu toată istoria lui, cu toate fotografiile alb-negre și cu versurile din cântecele vechi. Stătea nemișcat, obosit după 94 de ani de tumult. Și nea Bebiță vorbea pentru el.

Nea Bebiță deschide un album foto cu copertă vișinie și îmi arată o poză cu el, în tribună, pe stadionul Republicii.
– Stăteam la tribuna a 2-a, pe Republicii. Prin ’74 ne-am mutat la tribuna 1. A venit un șef de galerie nou și ne-a mutat. Am stat acolo câțiva ani, apoi ne-au gonit, că în spatele nostru era masa presei și îi deranjam pe oamenii ăia. Aveam steaguri și nu mai vedeau meciul ca lumea.
-Cu Nea Mincea vă cunoșteați?
-Bineînteles, am și poze cu dumnealui. Dacă trăia el acum, nu se întâmpla ce s-a întâmplat cu suporterii. Nu se certau.
-A fost cel mai bun lider de galerie?
-Nu, cel mai bun a fost Mihai Crețu. Noi ii spuneam Mițu. El e primul lider. Din ’73 până în ’78. Din ’78 până în ’82 a fost Cristi ”Barbă”, cum îi spunea lumea.

Circ am făcut cu ei!

– Și atmosfera de la meciuri? Cel mai frumos era pe Giulești, nu?
– Nu, cel mai frumos era la cuplajele inter-bucureștene.
– Pe „23 August”?
– Da. Cel mai frumos… Mă duceam cu câteva ore înainte la meci, că dacă mă duceam cu juma de oră, nu mai găseam loc. La fel și pe Giulești. Oricum nu erau locuri, nu erau scaune pe vremea aia. Erau numai gradene. Pe „23 August” și scările erau ocupate. De multe ori, stătea lumea și pe stâlpii ăia de la nocturnă. Au fost odată în jur de 110 – 120 de mii. Așa mulți erau, că veniseră până pe pistă.
– Vă mai amintiți care a fost cel mai frumos meci la care ați fost?
– Au fost multe…
– Păi cum vine asta? Mă așteptam să ziceți de un meci cu Steaua.
– Asta în primul rând! Țin minte, eram în ’68… I-am bătut cu 3-1. Circ am făcut cu ei! Circ!
– Nea Bebiță, ați urât vreodată Steaua?
-Eu nu urăsc pe nimeni. Oamenii aștia care au făcut foarte mult rău Rapidului timp de 70 de ani nu merită nici urâți. Ignorați total, cum fac eu din 1976. La oamenii de la Steaua și de la Dinamo în ultimul timp nu mă mai uit.

Zice asta în timp ce scoate din sertar și niște programe de meci.
-Uite, ăsta este din 63. Pe timpul ăla se făceau cuplaje.

DSC_0015

-Care a fost cel mai mare fotbalist al Rapidului?
-Nu i-am prins pe toți. Nea Costea a spus de Baratki. Am o carte de Gheorghe Mihalache despre el. Teroarea blondă. Nici nu mai știu pe unde o am. Pe aici trebuie să fie.

Are biblioteca plină de cărți despre fotbal. Ele și DEX-ul mi-au atras atenția. Lângă, două căni cu stema Rapidului pe ele, pline de pixuri vișinii și albe. Cu stema Rapidului pe ele.
-Am o grămadă de pixuri. Cum apare câte unul, cum îl iau.

Echipa n-ar fi fost atât de iubită, dacă mergea totul șnur

– Se mai pune suflet în fotbal? Așa cum punea Baratki?
– Nici gând. Mulți nu mai sunt fotbaliști, sunt mercenari. Dacă nu le iese banul, pleacă.
– Nea Bebiță? De ce vi se zice Bebiță?
– Râde Așa mi-au zis ai mei. De când erau lumea și pământul. Mă cheamă Gheorghe și Ion, dar de ce mi-or fi zis Bebe nu știu.
– De când ați început să strângeți amintiri?
-’73
– Și mai țineți minte care e primul lucru din colecție?
– Uite în ’99 cât eram de sărac. Îmi arată o fotografie cu el în casă, lângă un perete golaș, nu încărcat de insigne, fanioane și brelocuri, cum e acum.
– Cel mai vechi lucru e un fanion. Și mai am niște poze cu jucătorii din 64 – 65. Cu echipa aia am crescut eu.
Mergem pe holul de lângă ușa de la intrare, unde, într-o ramă sta aranjată minuțios echipa cu nea Rică în mijloc. 
– Prima echipă campioană. În ’67. Au fost vice-campioni în ’64, ’65 și ’66. Și majoritatea dintre ei sunt crescuți de Rapid.
– Asta a fost cea mai bună echipă a Rapidului?
– Asta de aici. Campioana din ’67. Părerea mea.

45f1f828-c6c4-4680-9343-647315fdabff
– A fost Rapidul o echipă ghinionistă?
– Bineînțeles. Altfel, nu ar fi fost atât de iubită, dacă mergea totul șnur.
– De când mergeți pe stadion?
– Din ’62, toamna.
– Și ați fost la Ploiești când a luat Rapidul titlul în ’67?
– Nu, că alor mei nu le-a plăcut fotbalul și nu mă lăsau să plec de capul meu.
– Păi și cum ați ajuns la meciuri?
– Păi cum să nu mergi pe stadion, dacă stai în Giulești? M-am mărit un pic și am plecat singur.Cine vine o dată, de două ori pe Giulești se îmbolnăvește de rapidism.

Așa se cânta odată…

Scoate din dulap un dosar cu niște foi. Cântece de pe stadion.

Cântă galeria rapidiștilor
Azi joacă Rapidul, dragostea lor
Pentru Rapid…

Începe să râdă emoționat, apoi își drege glasul.

Pentru Sandu Neagu, Nichi, Pop și Rică/ Peste-ntreaga zare, cântul se ridică / Pentru Rapid, Pentru Rapid, Pentru Rapid cântăm, doar pentru Rapid

Mă atenționează: Și ultima strofă!

Astăzi stadionul e în sărbătoare, fiindcă joacă fotbal o echipă mare / Da, e Rapid…

Aveam multe cântece…

Nici nu apuc bine să termin de zic „Ce frumos”, că nea Bebiță începuse alt cântec.

Haide Rapid, haide Real! Nu pot să cânt că sunt răgușit un pic. Uite, ăsta e pe melodia din Oda Bucuriei:

Stadionul iar ne cheamă în decorul său splendid / Inimile ne îndeamnă să cântăm pentru Rapid / Haide Rapidul, haide Realul, haide Rapidul din Giulești…

-Asta e greu de cântat:

Luni și marți mă jur că-n veci, nu mai calc nici mort la meci. Dar pe vineri mă decid. Boală veche hai Rapid. Și-uite așa mereu, mereu, și la bine, și la rău Râde Nu pot să cânt.

Zâmbesc. E așa entuziasmat, de parcă se întorsese pe Republicii și își vedea Rapidul trăind.

– Credeți că o să mai fie vreodată Rapidul ce a fost cândva?
– Nu, categoric nu.

Începe altă melodie:

Alb-vișiniu, alb vișiniu, fără tine totul ar fi pustiu / Ar fi anost, ca o zi de post / Fără tine viața n-ar avea rost

-Ați făcut parte din vreo grupare de suporteri?
-Eu sunt rapidist și atât. Așa m-am născut și așa am să mor. Nu am făcut parte din vreo brigadă.

Altă melodie la rând:

E viața voioasă, plăcerea-i divină și plină de farmec ne e inima / Trăim cu fervoare, i-atâta splendoare și e sărbătoare când joacă Rapid.

Apoi alta:

Rapid e cerul senin, Rapid i-aroma din vin, Rapid e fructul divin, E sublim, e sublim Rapid e cerul deschis, Rapid e zâna din vis, Rapid e mugur de dor, e vinul amețitor

Pauză de dres vocea. Apoi…

Era un cântec de prin anii ’70. Se ridica Mihai Crețu și striga Haaai, Rapidu! Iar noi în continuare… Rapid, Rapid / Real, Real / Hip, hop, ha / Azi vrem victoria / Ahe, ahe, ahe, Rapid, Victorie! / Rapid, Rapid, Real, Real, Real / Eeee… Și pe urmă: Rapid, bate din palme Rapid.. Era o nebunie!

Părea că ar putea să cânte ore în șir. El cânta, iar Rapidul din jurul lui tăcea în continuare.

– Atunci se înjura așa mult pe stadioane?
– Nu, categoric nu. Dacă îți trebuie imnul, îți fac cadou. Și îmi întinde o foaie cu imnul printat. 

C-așa-i viața de microbist / O zi sunt vesel, alta trist / Dar e frumos și mă mândresc că-s rapidist

De ce ați scris pe caiet „Vișinel”?

-Ați jucat fotbal când erați mic?
-Fotbal am jucat toată viața mea, până la vreo 50 de ani încolo, dar pe maidan, în curtea școlii. Am fost la selecție la nea Costea de vreo 4 ori și m-au respins că eram prea firav și amărât.

– Și ce fotbalist vă imaginați că erați, când jucați pe maidan?
– Ion Ionescu și pe urmă Liță Dumitru. Din păcate Liță ne-a părăsit și s-a dus la Steaua.

A scos alte albume de fotografii.
-Îți arăt întâi poze cu fotbaliști.
Pe prima foaie a albumului, Dănuț Lupu.
-Măldărășanu…
-Sabău, Narcis Răducanu, incep să îi înșir eu.
-Ia uite, domne, ce știe. Râde. Nae Stanciu, cu care am și tricou. Tricoul agățat de perdea, lângă o eșarfă cu Pancu pe ea și mesajul „No Pancu, no party”. În stânga, tricoul și eșarfa, în dreapta, un steag alb-vișiniu.

-Știi că era un slogan cât peluza de mare… „Voi, suporteri pentru cupe și flori / Noi, din pasiune pentru aceste culori” Și, acum nu mai vine lumea la meci……. Știi ceva? Păcat că stăm cu mâinile în sân. Acum ar trebui să fim mai vocali și mai vizibili.

-Ați pierdut vreodată vreun meci al Rapidului?
-’71-’72, am fost în armată. La Craiova. Și nu puteam să-mi iau permisie.

-Dar de ce ați strâns toate lucrurile?
-Asta e pasiunea mea.

-Și mai aveți și altă pasiune?
-Nu. Asta e atât de mare, că nu mai e loc de alta.

-Dar de ce ați scris pe caiet „Vișinel”? Așa vă zic prietenii?
– Nu, nu. Așa îmi zic eu.

Și mi-a arătat tricoul lui. 
-Înțelegi ce scrie? Vi și nel. Și 94 de ani ai Rapidului.

ce27f60f-89f1-4250-a092-014089bd870b

Nici eu nu sunt Ion T. Ion, nici tu nu ești Ioan Chirilă.

-Ăsta-i gata. Și deschide alt album, cu poze din tribune.

-Ați mers în deplasări cu echipa?
-Am fost, dar în foarte puține. Doar 105. Nu te mira, că sunt puține. Am fost la Timișoara, Cluj, Baia-Mare, Brașov, Vâlcea, Tărgu Mureș… 41 în total. O nimica toată. Când bătea Rapidul, era foarte frumoasă deplasarea.
-Și când pierdea Rapidul? Cum era drumul de întoarcere?
-Ca la înmormântare. Uite, asta-i cea mai tare lozincă făcută de suporterii rapidiști: Rapid nu-i pe gustul puterii. Am avut și eu lozincă: Rapid, lumină, dragoste, viață. Dar mi-a luat-o cineva de pe gardul tribunei.
-V-ați gândit să scrieți o carte?
-Eu? Păi crezi că mă pricep? Mă faci să râd. Natura nu m-a înzestrat cu talentul de-a vorbi frumos. Nici eu nu sunt Ion T. Ion, nici tu nu ești Ioan Chirilă. Râde.
Căuta cu ochii în jur ce să îmi mai arate.
– Vrei afișul ăsta? Tot ce am dublură-ți dau. Uite-l și pe Tudorică. Stătea la tribuna 1, în partea stângă. Melodia lui preferată era „Liniștea”. Să iți arăt și abonamentele?

tudorica
Deschide o cutiuță în care abonamentele și legitimațiile de suporter erau așezate în ordine.
-Uite, am și poze pe ele, ce tânăr eram…Poze ca de buletin.
-Nu ați fost însurat niciodată?
-Nu. Din păcate sau din fericire. Păi nu m-am însurat cu Rapidul?
-A fost cea mai frumoasă căsnicie?
-Da, de departe.

Rapid, cea mai frumoasă distracție

-Stai să-ți arăt un steag. Poate facem o poză cu el.

DSC_0095
-Dumneavoastră ați compus mesajul?
-Da, da.
-Ce frumos ca ați rămas o viață lângă Rapid.
-Așa m-am născut. Rapid e cea mai mare bucurie a mea, cea mai frumoasă distracție. Toată viața mea mi-am dedicat-o Rapidului. Sper să îl prind când face 100 de ani. Mai sunt 6 ani… Dar deja mi-am depus cererea în galeria din ceruri.
-Vă mulțumesc că m-ați primit aici, nea Bebiță. Auziți, cum v-ați descrie dumneavoastră casa?
-Nu știu, te las pe tine să zici. Vezi, să nu se audă vocea mea.

Așa că încerc să o descriu. Casa lui nea Bebiță este o poveste. Este și depoul unde toate amintirile vișinii s-au retras și acum stau împreună, ascultându-l pe nea Bebiță cântând. Este și un capitol din „Glasul roților de tren”, pe care Ioan Chirilă nu a mai putut, din păcate, să-l scrie. Este Rapidul, mulat pe sufletul lui nea Bebiță.
-Știi ceva? Când o să mai găsesc dubluri, o să mă gândesc prima oară la tine.

La mulți ani, Rapidulețule!

 

Rapid – Rapid CFR Suceava 1-1. Ați fost vreodată martori la tăierea unei găini?

Eu da. Prima oară, când eram foarte mică și mergeam în vacanțe la bunici. Lua tataie găina, o așeza frumos pe o buturugă, îi potrivea gâtlejul foarte migălos, lua toporișca, cu o mâna ținea găina, iar cu cealaltă ridica toporișca în aer și cu o viteză nemaivazută de mine până atunci îi dădea lovitura fatală saracei orătănii. Și atunci începea circul, de care nu pot să zic că mă bucuram. Doar că-l priveam cu mare interes. Nu înțelegeam de ce găina fără cap se zbătea prin toată curtea. Nu ar fi trebuit să moară direct? Stăteam și mă uitam cum se perpelea prin iarbă. Ca hipnotizată. Eu, nu găina.

Într-o zi m-am înarmat cu o greblă de jucărie. Mă gândeam că dacă o ating se oprește. Dar tataie mi-a zis că grebla e pentru joacă, nu pentru treburi serioase. Cum putea să fie serios spectacolul ăla ciudat în care o găină fără cap se lovea de poarta curții într-un dans disperat? Apoi disperarea începea să se stingă. Se zbătea din ce în ce mai încet, încă un salt, încă unul, încă unul mai mic. Și gata. Îi aruncam o privire răutăcioasă lui tataie și mă duceam în treaba mea.

ayambola1

A doua oară a fost tare amuzant. Buturuga nu era, însă iarbă da. Gazon chiar. Două porți mari și în loc de toporișcă, o minge, fir-ar mama ei de minge. A fost tot un fel de spectacol, dar la care am dat 8 lei pe bilet. Și o asistență mai mare decât eram eu obișnuită în copilărie. În curtea din Giulești.

S-a perpelit rău Rapidul aseară. Am retrăit momentele alea când urmăream zbenguirea găinii și lovirea de gard și poartă. Aseară, părea ca băieții dezvoltaseră o pasiune pentru rostogoliri, trânte și căzături pe burtă. Pe spate. Într-o parte. Cap în cap și hop, pe jos. Cot în cap și iar pe jos. Nu a lipsit nici alergarea disperată. Și am zis minge în loc de topor, că parcă fugeau de ea să nu-i taie. Și în coregrafia haotică de găinușe amețite s-au lovit o singură dată de poarta bună. Și o dată de poarta greșită, că na… cred și eu că pierzi direcția de la atâta zvârcolire. În filmul ăsta bezmetic, nici tabela de marcaj nu s-a putut abține și îi mai fâlfâiau pixelii și se stingea pe jumătate. Nu prea-i convenea scorul. Ca să nu mai zic că în delirul ăla, cocoșeii veseli au ratat și două boabe de la 11 metri.

A fost totuși puțin diferit față de scena cu bunicul și găina. Aseară, găinușele se mai dezmeticeau din când în când. Dar nu stăteau mult treze și începeau zbenguiala cu care ne-au obișnuit.

1-1 cu Rapid CFR Suceava. Și atât. O cotcodăceală bună nici măcar de-o ciorbă. Unde ești tu, Pancule, găină bătrână?

Totuși, tataie nu cred că avea dreptate. Poate o greblă ar fi fost de ajutor. Mai ales aseară.

Sursa foto: pinterest.com