De 44 de ani, strânge amintiri despre Rapid. “În casa mea, până și firele de praf sunt vișinii”

-Ați filmat tot prin casă?
-Da, nea Bebiță.
-Ați filmat și în baie?
-Da, nea Bebiță.
-La mine în casă, până și firele de praf sunt vișinii.

Duminica trecută, 18 iunie. Ploua. Oare nea Bebiță o să vină cu bicicleta lui vișinie pe ploaie? L-am văzut peste stradă, așteptându-mă. Tot în alb și vișiniu.
– Era cât pe ce să te sun să nu mai vii, îmi zice. Am emoții prea mari.
– Sincer să vă spun, și eu am emoții. De când aveți bicicleta?
– De vreo 15 ani. Anul ăsta vreau să o schimb. Iau alta. Alta, dar exact la fel.

O să trec repede la momentul când am intrat în apartament. Nu mă așteptam la așa ceva. Chiar nu mă așteptam. Nea Bebiță are o casă în două culori.
– Nu mai am nicio haină de altă culoare.
Pe masă, în sufragerie, mă așteptau o sticlă de Cola, așezată pe un suport de porțelan cu stema Rapidului, o scrumieră albă, cu stema Rapidului, o ceașcă, evident, cu stema Rapidului, un coș cu mere și niște pateuri cu ciocolată.
– Nu aș vrea să mi se audă vocea. Spune tu oamenilor ce îți povestesc eu acum, dar cu vocea ta.
Și-am început să vorbim. Oriunde întorceai privirea, găseai un subiect de discuție. Când tăceam, era o liniște încremenită în casă, de parcă acolo, în sufrageria lui nea Bebiță, Rapid se ascunsese de lume și stătea nemișcat. Rapid, cu toată istoria lui, cu toate fotografiile alb-negre și cu versurile din cântecele vechi. Stătea nemișcat, obosit după 94 de ani de tumult. Și nea Bebiță vorbea pentru el.

Nea Bebiță deschide un album foto cu copertă vișinie și îmi arată o poză cu el, în tribună, pe stadionul Republicii.
– Stăteam la tribuna a 2-a, pe Republicii. Prin ’74 ne-am mutat la tribuna 1. A venit un șef de galerie nou și ne-a mutat. Am stat acolo câțiva ani, apoi ne-au gonit, că în spatele nostru era masa presei și îi deranjam pe oamenii ăia. Aveam steaguri și nu mai vedeau meciul ca lumea.
-Cu Nea Mincea vă cunoșteați?
-Bineînteles, am și poze cu dumnealui. Dacă trăia el acum, nu se întâmpla ce s-a întâmplat cu suporterii. Nu se certau.
-A fost cel mai bun lider de galerie?
-Nu, cel mai bun a fost Mihai Crețu. Noi ii spuneam Mițu. El e primul lider. Din ’73 până în ’78. Din ’78 până în ’82 a fost Cristi ”Barbă”, cum îi spunea lumea.

Circ am făcut cu ei!

– Și atmosfera de la meciuri? Cel mai frumos era pe Giulești, nu?
– Nu, cel mai frumos era la cuplajele inter-bucureștene.
– Pe „23 August”?
– Da. Cel mai frumos… Mă duceam cu câteva ore înainte la meci, că dacă mă duceam cu juma de oră, nu mai găseam loc. La fel și pe Giulești. Oricum nu erau locuri, nu erau scaune pe vremea aia. Erau numai gradene. Pe „23 August” și scările erau ocupate. De multe ori, stătea lumea și pe stâlpii ăia de la nocturnă. Au fost odată în jur de 110 – 120 de mii. Așa mulți erau, că veniseră până pe pistă.
– Vă mai amintiți care a fost cel mai frumos meci la care ați fost?
– Au fost multe…
– Păi cum vine asta? Mă așteptam să ziceți de un meci cu Steaua.
– Asta în primul rând! Țin minte, eram în ’68… I-am bătut cu 3-1. Circ am făcut cu ei! Circ!
– Nea Bebiță, ați urât vreodată Steaua?
-Eu nu urăsc pe nimeni. Oamenii aștia care au făcut foarte mult rău Rapidului timp de 70 de ani nu merită nici urâți. Ignorați total, cum fac eu din 1976. La oamenii de la Steaua și de la Dinamo în ultimul timp nu mă mai uit.

Zice asta în timp ce scoate din sertar și niște programe de meci.
-Uite, ăsta este din 63. Pe timpul ăla se făceau cuplaje.

-Care a fost cel mai mare fotbalist al Rapidului?
-Nu i-am prins pe toți. Nea Costea a spus de Baratki. Am o carte de Gheorghe Mihalache despre el. Teroarea blondă. Nici nu mai știu pe unde o am. Pe aici trebuie să fie.

Are biblioteca plină de cărți despre fotbal. Ele și DEX-ul mi-au atras atenția. Lângă, două căni cu stema Rapidului pe ele, pline de pixuri vișinii și albe. Cu stema Rapidului pe ele.
-Am o grămadă de pixuri. Cum apare câte unul, cum îl iau.

Echipa n-ar fi fost atât de iubită, dacă mergea totul șnur

– Se mai pune suflet în fotbal? Așa cum punea Baratki?
– Nici gând. Mulți nu mai sunt fotbaliști, sunt mercenari. Dacă nu le iese banul, pleacă.
– Nea Bebiță? De ce vi se zice Bebiță?
– Râde Așa mi-au zis ai mei. De când erau lumea și pământul. Mă cheamă Gheorghe și Ion, dar de ce mi-or fi zis Bebe nu știu.
– De când ați început să strângeți amintiri?
-’73
– Și mai țineți minte care e primul lucru din colecție?
– Uite în ’99 cât eram de sărac. Îmi arată o fotografie cu el în casă, lângă un perete golaș, nu încărcat de insigne, fanioane și brelocuri, cum e acum.
– Cel mai vechi lucru e un fanion. Și mai am niște poze cu jucătorii din 64 – 65. Cu echipa aia am crescut eu.
Mergem pe holul de lângă ușa de la intrare, unde, într-o ramă sta aranjată minuțios echipa cu nea Rică în mijloc. 
– Prima echipă campioană. În ’67. Au fost vice-campioni în ’64, ’65 și ’66. Și majoritatea dintre ei sunt crescuți de Rapid.
– Asta a fost cea mai bună echipă a Rapidului?
– Asta de aici. Campioana din ’67. Părerea mea.

– A fost Rapidul o echipă ghinionistă?
– Bineînțeles. Altfel, nu ar fi fost atât de iubită, dacă mergea totul șnur.
– De când mergeți pe stadion?
– Din ’62, toamna.
– Și ați fost la Ploiești când a luat Rapidul titlul în ’67?
– Nu, că alor mei nu le-a plăcut fotbalul și nu mă lăsau să plec de capul meu.
– Păi și cum ați ajuns la meciuri?
– Păi cum să nu mergi pe stadion, dacă stai în Giulești? M-am mărit un pic și am plecat singur.Cine vine o dată, de două ori pe Giulești se îmbolnăvește de rapidism.

Așa se cânta odată…

Scoate din dulap un dosar cu niște foi. Cântece de pe stadion.

Cântă galeria rapidiștilor
Azi joacă Rapidul, dragostea lor
Pentru Rapid…

Începe să râdă emoționat, apoi își drege glasul.

Pentru Sandu Neagu, Nichi, Pop și Rică/ Peste-ntreaga zare, cântul se ridică / Pentru Rapid, Pentru Rapid, Pentru Rapid cântăm, doar pentru Rapid

Mă atenționează: Și ultima strofă!

Astăzi stadionul e în sărbătoare, fiindcă joacă fotbal o echipă mare / Da, e Rapid…

Aveam multe cântece…

Nici nu apuc bine să termin de zic „Ce frumos”, că nea Bebiță începuse alt cântec.

Haide Rapid, haide Real! Nu pot să cânt că sunt răgușit un pic. Uite, ăsta e pe melodia din Oda Bucuriei:

Stadionul iar ne cheamă în decorul său splendid / Inimile ne îndeamnă să cântăm pentru Rapid / Haide Rapidul, haide Realul, haide Rapidul din Giulești…

-Asta e greu de cântat:

Luni și marți mă jur că-n veci, nu mai calc nici mort la meci. Dar pe vineri mă decid. Boală veche hai Rapid. Și-uite așa mereu, mereu, și la bine, și la rău Râde Nu pot să cânt.

Zâmbesc. E așa entuziasmat, de parcă se întorsese pe Republicii și își vedea Rapidul trăind.

– Credeți că o să mai fie vreodată Rapidul ce a fost cândva?
– Nu, categoric nu.

Începe altă melodie:

Alb-vișiniu, alb vișiniu, fără tine totul ar fi pustiu / Ar fi anost, ca o zi de post / Fără tine viața n-ar avea rost

-Ați făcut parte din vreo grupare de suporteri?
-Eu sunt rapidist și atât. Așa m-am născut și așa am să mor. Nu am făcut parte din vreo brigadă.

Altă melodie la rând:

E viața voioasă, plăcerea-i divină și plină de farmec ne e inima / Trăim cu fervoare, i-atâta splendoare și e sărbătoare când joacă Rapid.

Apoi alta:

Rapid e cerul senin, Rapid i-aroma din vin, Rapid e fructul divin, E sublim, e sublim Rapid e cerul deschis, Rapid e zâna din vis, Rapid e mugur de dor, e vinul amețitor

Pauză de dres vocea. Apoi…

Era un cântec de prin anii ’70. Se ridica Mihai Crețu și striga Haaai, Rapidu! Iar noi în continuare… Rapid, Rapid / Real, Real / Hip, hop, ha / Azi vrem victoria / Ahe, ahe, ahe, Rapid, Victorie! / Rapid, Rapid, Real, Real, Real / Eeee… Și pe urmă: Rapid, bate din palme Rapid.. Era o nebunie!

Părea că ar putea să cânte ore în șir. El cânta, iar Rapidul din jurul lui tăcea în continuare.

– Atunci se înjura așa mult pe stadioane?
– Nu, categoric nu. Dacă îți trebuie imnul, îți fac cadou. Și îmi întinde o foaie cu imnul printat. 

C-așa-i viața de microbist / O zi sunt vesel, alta trist / Dar e frumos și mă mândresc că-s rapidist

De ce ați scris pe caiet „Vișinel”?

-Ați jucat fotbal când erați mic?
-Fotbal am jucat toată viața mea, până la vreo 50 de ani încolo, dar pe maidan, în curtea școlii. Am fost la selecție la nea Costea de vreo 4 ori și m-au respins că eram prea firav și amărât.

– Și ce fotbalist vă imaginați că erați, când jucați pe maidan?
– Ion Ionescu și pe urmă Liță Dumitru. Din păcate Liță ne-a părăsit și s-a dus la Steaua.

A scos alte albume de fotografii.
-Îți arăt întâi poze cu fotbaliști.
Pe prima foaie a albumului, Dănuț Lupu.
-Măldărășanu…
-Sabău, Narcis Răducanu, incep să îi înșir eu.
-Ia uite, domne, ce știe. Râde. Nae Stanciu, cu care am și tricou. Tricoul agățat de perdea, lângă o eșarfă cu Pancu pe ea și mesajul „No Pancu, no party”. În stânga, tricoul și eșarfa, în dreapta, un steag alb-vișiniu.

-Știi că era un slogan cât peluza de mare… „Voi, suporteri pentru cupe și flori / Noi, din pasiune pentru aceste culori” Și, acum nu mai vine lumea la meci……. Știi ceva? Păcat că stăm cu mâinile în sân. Acum ar trebui să fim mai vocali și mai vizibili.

-Ați pierdut vreodată vreun meci al Rapidului?
-’71-’72, am fost în armată. La Craiova. Și nu puteam să-mi iau permisie.

-Dar de ce ați strâns toate lucrurile?
-Asta e pasiunea mea.

-Și mai aveți și altă pasiune?
-Nu. Asta e atât de mare, că nu mai e loc de alta.

-Dar de ce ați scris pe caiet „Vișinel”? Așa vă zic prietenii?
– Nu, nu. Așa îmi zic eu.

Și mi-a arătat tricoul lui. 
-Înțelegi ce scrie? Vi și nel. Și 94 de ani ai Rapidului.

Nici eu nu sunt Ion T. Ion, nici tu nu ești Ioan Chirilă.

-Ăsta-i gata. Și deschide alt album, cu poze din tribune.

-Ați mers în deplasări cu echipa?
-Am fost, dar în foarte puține. Doar 105. Nu te mira, că sunt puține. Am fost la Timișoara, Cluj, Baia-Mare, Brașov, Vâlcea, Tărgu Mureș… 41 în total. O nimica toată. Când bătea Rapidul, era foarte frumoasă deplasarea.
-Și când pierdea Rapidul? Cum era drumul de întoarcere?
-Ca la înmormântare. Uite, asta-i cea mai tare lozincă făcută de suporterii rapidiști: Rapid nu-i pe gustul puterii. Am avut și eu lozincă: Rapid, lumină, dragoste, viață. Dar mi-a luat-o cineva de pe gardul tribunei.
-V-ați gândit să scrieți o carte?
-Eu? Păi crezi că mă pricep? Mă faci să râd. Natura nu m-a înzestrat cu talentul de-a vorbi frumos. Nici eu nu sunt Ion T. Ion, nici tu nu ești Ioan Chirilă. Râde.
Căuta cu ochii în jur ce să îmi mai arate.
– Vrei afișul ăsta? Tot ce am dublură-ți dau. Uite-l și pe Tudorică. Stătea la tribuna 1, în partea stângă. Melodia lui preferată era „Liniștea”. Să iți arăt și abonamentele?

Deschide o cutiuță în care abonamentele și legitimațiile de suporter erau așezate în ordine.
-Uite, am și poze pe ele, ce tânăr eram…Poze ca de buletin.
-Nu ați fost însurat niciodată?
-Nu. Din păcate sau din fericire. Păi nu m-am însurat cu Rapidul?
-A fost cea mai frumoasă căsnicie?
-Da, de departe.

Rapid, cea mai frumoasă distracție

-Stai să-ți arăt un steag. Poate facem o poză cu el.

-Dumneavoastră ați compus mesajul?
-Da, da.
-Ce frumos ca ați rămas o viață lângă Rapid.
-Așa m-am născut. Rapid e cea mai mare bucurie a mea, cea mai frumoasă distracție. Toată viața mea mi-am dedicat-o Rapidului. Sper să îl prind când face 100 de ani. Mai sunt 6 ani… Dar deja mi-am depus cererea în galeria din ceruri.
-Vă mulțumesc că m-ați primit aici, nea Bebiță. Auziți, cum v-ați descrie dumneavoastră casa?
-Nu știu, te las pe tine să zici. Vezi, să nu se audă vocea mea.

Așa că încerc să o descriu. Casa lui nea Bebiță este o poveste. Este și depoul unde toate amintirile vișinii s-au retras și acum stau împreună, ascultându-l pe nea Bebiță cântând. Este și un capitol din „Glasul roților de tren”, pe care Ioan Chirilă nu a mai putut, din păcate, să-l scrie. Este Rapidul, mulat pe sufletul lui nea Bebiță.
-Știi ceva? Când o să mai găsesc dubluri, o să mă gândesc prima oară la tine.

La mulți ani, Rapidulețule!

 

Fotbalistele din Peru

“With football, you feel like it gives you…” She stops and thinks about it. “Like you have strength from where you least expect it.”

În Munţii Anzi din Peru trăiesc comunităţi în care familiile sărace îşi câştigă traiul din cultivarea cartofului, a porumbului şi din creşterea bovinelor.

Multe familii nu au un venit mai mare de un dolar pe zi şi nu au acces nici măcar la apă curată. Repet, curată, nu potabilă. Iar pentru satele lor, căile de comunicaţii şi de transport sunt aproape inexistente.

Bărbaţii lucrează pământul, iar femeile întreţin şi disciplinează gospodăria, cresc copii, au grijă de oi şi vaci, tricotează, apoi vând produsele în târguri. Sătenii trăiesc aproape la fel ca înaintaşii lor de acum 100 de ani. Cu o singură excepţie: acum, femeile au găsit un refugiu pentru ele şi o salvare pentru comunitatea lor: fotbalul.

Povestea a început aşa: Într-o zi, Juana, o localnică din Churubamba, pe ogorul căreia a crescut puţin mai multă iniţiativă decât în curtea altora, a organizat o echipă de fotbal feminin. Pentru prima oară, femeile aveau un loc în care se rupeau de viaţa plină de greutăţi. Totodată, fotbalul le-a oferit  contextul în care puteau discuta despre nevoile comunităţii lor. Formând o echipă, au prins curaj şi au putut să-şi facă vocile auzite în faţa autorităţilor locale.

Juana a fost prima femeie din Anzii Peruani care a luat cuvântul la întrunirile bărbaţilor de la Primărie, apoi acest obicei a ajuns şi în alte sate. Treptat, au apărut şi mai multe echipe de fotbal feminin în regiunile din munţi,iar femeile au început să aibă roluri politice importante in satele lor.

Vă las aici un documentar difuzat de Al Jazeera în 2011, în care veţi vedea cum arată fotbalul jucat de femeile din Anzi. Le veţi cunoaşte pe Juana şi pe Felicitas, o altă femeie care a format o echipă de fotbal în satul ei, Kalla Rayan. Felicitas a fost votată de oamenii din comunitatea ei să călătorească până în Lima, ca să ceară sprijin de la cei doi candidaţi la prezidenţiale. O veţi simpatiza pe Felicitas, o femeie simplă şi senină, care, la finalul documentarului, e mulţumită că a făcut ceva important pentru satul ei, dar e şi mai bucuroasă că a văzut marea pentru prima dată.

Pasiunea pentru fotbal este răspândită în toată ţara. Astfel, în Lima are loc anual Mamacha National Championship, în care aproape 100 de femei se întrec în driblinguri, echipate cu jambiere, pantofi de sport şi fuste colorate.

Frumos rău fotbalul ăsta! Şi dacă ştiam până acum că strânge în jurul lui comunităţi de fani, care simpatizează o echipă anume, acum aflăm că el adună între cele două porţi oameni care luptă pentru drepturile lor şi pentru a se face auziţi. Până şi din munţi.

  

Sursă fotografii: http://www.theguardian.com/football/gallery/2009/dec/14/mamacha-womens-football-championships-lima