VIDEO | O emblemă – început de poveste

“Mai mult decât în oricare sport, fotbalul este legat cu mii de fire de societatea în care evoluează.“ (fragment din cartea “Fotbalul”, de Gael Anger și Laurent Trupiano)

Îmi propun ca o dată la două săptămâni să vorbesc despre un spot publicitar cu fotbalul în rol principal. Și nu puteam să încep altfel această rubrică decât vorbind despre România, mai ales că am fost la prezentarea primei identități de brand din istoria echipei naționale.

2Y6A2356

Aproape de împlinirea a 100  de ani de la Marea Unire, Federația Română de Fotbal a lansat prima identitate de brand din istorie și un nou echipament cu tricolor

 

“De asta aveam nevoie noi acum?” Probabil mulți vor gândi așa, dar părerea mea e că da, ȘI de asta aveam nevoie noi acum. De fapt, aveam nevoie de mai demult. Cu un simplu search pe Google, îți poți da seama cât de departe e România față de alte țări la capitolul marketing sportiv. Aveam nevoie de o reîmprospătare și de o nouă poveste. Una cu oameni uniți. Măcar pe logo-ul de pe tricoul galben.

Aici reclama:

 

Societate și timp
Personajele din spot sunt alese cu un scop: să marcheze faptul că întotdeauna am fost atât de diferiți noi, cei care iubim fotbalul.

Bunica mea acum puțină vreme îmi zicea la telefon “Ai văzut, mamă, că Mutu e acum la națională? Am ascultat știrile de dimineață. A bătut și Astra aseară!” Fotbalul e ca un dialect pe care îl știm aproape toți din societate, iar cei care nu-l cunosc pe îndelete, tot mai știu un cuvânt, două.

Asta vrea să arate și spotul. Că din 1922 de când a apărut echipa națională, am traversat perioade de timp și de schimbări pe chipul, îmbrăcămintea și mentalitatea românilor. Dar ceva a rămas stabil: drumul către stadion în zi de meci.

Spotul surprinde istoria naționalei de aproape un secol prin suporterii ei, trecând de la:

– un suporter bătrân ce reprezintă perioada interbelică
– la bărbatul de 50 de ani reprezentativ pentru anii ’70
– apoi la tânărul de 35 de ani ce sugerează perioada anilor ’90
– la fata de 25 de ani reprezentativă pentru anii 2000
– și la copilul de azi ce poartă chiar noul tricou

Ce bine ar fi să poarte copiii care se joacă “La mălai” în spatele blocului tricoul ăsta. De-abia atunci când se va întâmpla asta, vom ști că ne-am mai dezmorțit un pic după dorul de rezultate. Dar oare mai joacă ăștia mici “La mălai”?

Punem accentul pe popor
Accent oltenesc, ardelenesc, moldovenesc, pe care le-ai observat în clip. Cu accentele astea ne-am bucurat la goluri și am înjurat furtunos la înfrângeri. Publicul fotbalului și diversitatea vorbelor, care paradoxal înseamnă același lucru: pasiune. Parcă vorbesc prea cu patos și mulți probabil ridică din sprâncene “Calificările, unde-s calificările?” Și aici voi aminti că “iertare” e un cuvânt care sună probabil un pic diferit în funcție de accent, dar e prezent în toate regiunile țării. Iertarea exceselor fotbalului nostru care mai face pe nebunul.

Ca un bufon pe scena de teatru, mai râde de noi, apoi se întristează și mai plânge prin vestiare. Bipolarul! Iar noi stăm în gradene, împărțitit în brigăzi: Muntenia, Moldova, Ardeal, Oltenia, Dobrogea. Toate cele 5 regiuni reprezentate pe stema României și pe noul logo-ul echipei naționale. Gradene diferite, accente diferite, dar lipite cu fotbal în chip de superglue.

emblema

 Reinterpretarea stemei naționale: un scut pe care este scris România și cinci cadrane care corespund celor cinci provincii, concentrate în jurul unui pentagon negru asemănător celui de pe mingea de fotbal. Sursa: facebook.com/pg/NationalaRomanieiOfficial/

 

Orice, dar să nu pierd imnul!
Numai eu știu de câte ori am alergat încălțată până în fața televizorului, ca să nu pierd imnul. Mereu mi s-a părut că acela e cu adevărat singurul moment în care suntem toți împreună. Timp de 4 strofe, uitai de berea de pe masă, de nervi, de orice. În spot, imnul e interpretat la harpă, e un sunet liniștitor care te ajută să asculți mai atent cuvintele. Și cu cât te îndrepți către final, o să auzi zgomote din stadion și vuiet de tribune. Sunetul te poartă într-o călătorie de la melancolia momentelor din trecut la agitația tribunelor din prezent, acompaniată ca o concluzie de glasul copilului. Probabil viitorul.

“Ne bucurăm împreună. Suferim împreună. Luptăm împreună.”
Am ajuns la cuvintele din spot, inspirate din manifestul care însoțește noua identitate a echipei naționale. Il găsești un pic mai jos și vei observa că e format din antiteze: victorii – înfrângeri, glorie – cădere, tristețe – bucurie, ne bucurăm – suferim. Asta pentru că noi toți, toată societatea, trăim în antiteze. Azi iubim, mâine urâm, apoi din nou repetăm formula. Cum ziceam la începutul articolului “fotbalul este legat cu mii de fire de societatea în care evoluează“, așa că e absolut necesar să împrumute de la ea ingredientele ce țin de modul nostru de a trăi: suferind sau învingând. Altfel n-am avea ce scrie, ce cânta, ce juca.

Chit că ne aflăm într-un moment dificil din istoria echipei naționale, știi și tu prea bine că nu ai cum să o părăsești. Face parte și din istoria ta, accentul tău și tabieturile tale.

color-1

Anunțuri

Episodul 10 din Vlogul Ruj pe bară|Nu e niciunde ca la Timișoara

Norocul norocului a fost că în weekend-ul în care îmi programasem o vizită la Timișoara, pentru festivalul VestFest, să se joace și un meci la care nu mă gândeam că o să ajung atât de curând: Poli Timișoara – UTA Arad.

Așa că din ziua în care am aflat că se joacă, festivalul a picat pe locul 2. Mergeam la derby-ul vestului! Și mergeam în orașul despre care știam că-i tare cuceritor, cu Bega lui cea lină și culorile toamnei asortate perfect cu plimbările prin centru.

Așa că am coborât din avion cu garda jos. Știam că ma va lovi îndrăgosteala.

„Știți, domnișoară, tot ce e vechi e frumos”

Domnul Banea ne-a luat cu un taxi de la aeroport și ne-a dus la hotel. Am avut destul timp pe drum să vorbim despre cum făcea dânsul rost în tinerețe de bilete pentru meci. Și timp destul să-mi dea și un sfat: „Mai lasă munca aia. Foarte bine că ai venit aici și o mai lași un pic. Eu regret că n-am făcut unele lucruri, pentru că am muncit.”

Treceam pe lângă tramvaie, autobuze și firobuze în alb și violet. Străzile erau liniștite, parcă de-abia așteptând să le iau la pas. Am ajuns în fața hotelului și i-am zis domnului Banea că eu scriu despre fotbal și că o sa merg la meci.

„Eu încă mai consider POLI – UTA un derby. Știți, domnișoară, tot ce e vechi e frumos. O zi bună să aveți.”

S-o rănit unul!

De la hotel spre stadion am luat parcurile la rând și de-abia așteptam să-mi iasă în cale oameni echipați de derby. De când eram mică, îmi plăcea sentimentul pe care îl aveam când începeam să văd oameni îmbrăcați în tricourile mele preferate, pentru că simțeam că mă apropii de stadion și începeam să am emoții. Așa și-acum când i-am văzut pe niște puști cu mers șmecherit glumind și vorbind tare. O fi tot ce e vechi frumos, nea Banea, dar mersul ăsta șmecherit de ultras e ca un refresh adus de Bega.

Și-am intrat. Familii, grupuri de prieteni, copii, steaguri violete, steaguri vișinii, fulare ale Rapidului. Mă simțeam deja ca acasă, dar o acasă parcă mai lipsită de griji.

Și când am auzit de la o tanti din dreapta mea că s-o rănit unul de la UTA, mai că mi-a venit să mă duc să o pup. Cum de am făcut greșeala să nu vin mai repede aici?

De la microfon, vocea pasiunii violete: Sebastian Novovici

Când Răzvan Luțac mi-a scris că ar fi mișto să vorbesc cu Sebastian Novovici, liderul de galerie al lui Poli, am stat un pic pe gânduri, pentru că-s rușinoasă și preferam să stau și să filmez lumea cântând. Și, spre surprinderea mea, Sebastian a și acceptat să vorbim. „Vorbim la pauză, că înainte de meci trebuie să pregătim coregrafia.” Și la pauză am coborât de la cucuieții din deal unde mă așezasem și am vorbit 5 minute cu Sebastian. A fost lovitura de grație a Timișoarei ca să mă prindă în mrejele ei pentru totdeauna.

Sebastian le mulțumește și îi încurajează pe suporteri aproape după fiecare cântec. Vorbește calm despre cum el și cei din tribune nu vor în lumina reflectoarelor, vor doar să-și trăiască fotbalul. „Am fost un grup de oameni care am gândit cu sufletul și am făcut tot ce am făcut doar pentru echipa noastră.”

Iar când vine vorba de pasiune, parcă de la el cuvântul ăsta a sunat altfel decât l-am auzit în ultima vreme în jurul meu. A sunat sincer, nu ca o frază goală în care un om surmenat de griji spune în stânga și dreapta că-și urmează pasiunea. Nu, a sunat real, pentru că suporterii timișoreni chiar asta au făcut, și-au urmat pasiunea, au luptat pentru ea și au bătut drum lung până aici, în liga 2.

Fotbalul trebuie gândit și jucat pentru suporteri. La urma urmei, tot ei vor duce cluburile mai departe.  (Sebastian Novovici)

Mulțumesc, Luțac, că i-ai spus lui Sebastian despre Ruj pe bară. Mulțumesc, Sebastian, pentru că ai vrut să vorbim pe bune, nu cu vorbe goale. În lumea asta agitată, e o comoară orice moment în care întâlnești un om autentic.

N-am prins încăierarea dintre suporteri, pentru că eram la coadă la Cola, n-am prins golurile, pentru că mă uitam în altă parte, dar chiar și așa am simțit că am avut o experiență completă. Am ieșit de pe stadion îndrăgostită iremediabil de Timișoara.

poza2

sursă foto fără săgeți tembele: in.tm.ro

 

Am împrumutat poza asta și am măzgălit-o, ca să vă arăt unde am stat eu, mama și fratele meu. În înaltul peluzei, de unde a pornit și Sebastian, de unde se văd bine toate palmele ridicate și de unde fotografiile care rămân amintiri frumoase ies perfect. De unde pleci convins că „nu-i niciunde ca la Timișoara.”

„Pi***lor, pi***lor”, strigă spre suporterii arădeni un băiețel de vreo 5 ani de lângă mama lui, care-l trage de mână: „Măi, nu-i frumos!”

Ba e frumos, pentru că e ceva ce faci doar acolo, la stadion, fericit că ai tăi au câștigat. Nu facem asta de azi, de ieri, facem de zeci de ani, de când se jucau cuplaje și bărbații luau bilete prin intermediul nevestelor, angajate la fabrici de ciorapi. E obicei vechi și nu e de condamnat. Iar tot ce e vechi e frumos. Nu-i așa, nea Banea?

 

Glasul mut al roților de tren

Meciul AFC Rapid – Academia Rapid a fost ca și cum te-ai întors acasă într-o după-amiază și ți-ai văzut mobila schimbată și pereții zugrăviți altfel. Păi, stai… Aici era o canapea. Pai stai… Eu nu mă mai simt ca acasă acum…

E atât de multă bulversare în Giulești că îți vine să te așezi pe scările Operei Comice și să înghiți în sec, oprindu-ți lacrimile în gât, ca să nu te vadă plângând copiii care încă mai vin la meci, agâțându-se de mâna bunicilor. Opera Comică, da. Chiar că pare totul o glumă, dar una proastă.

Opera_Comica

Dar nu e timp de stat pe scările teatrului. Și nu e timp de melodramă. Când scrii “Rapid”, instinctul te face să continui fraza cu romantism și poezie, dar cu ce ar ajuta asta acum?

Mai ales când mai sunt doar stropi de boemie în Giulești. Să fim serioși, farmecul Rapidului nu mai e la fel de pregnant ca înainte. Sau mai e la nivel individual, în casa fiecărui suporter, trăind din amintiri. Și acum? Și acum nu e timp de stat pe scările teatrului.

AFC – Academia, “o tristețe de meci”, cum a zis Pancu. Un meci la care el nu s-ar fi dus dacă era suporter. Mulți i-au urmat sfatul, așa că pe Valentin Stănescu s-au întors acasă doar 500 de suporteri, ca să vadă mobila schimbată și să încerce să se obișnuiască așa.

Un tramvai numit dorință

Cândva era aproape imposibil să respiri într-un 41 în drum spre Giulești, înainte de un meci. Acum e prea mult loc gol ca să nu te doară. Înghesuiala din 41 era odată dorința de a umple stadionul. Iar în parcul de lângă Podul Grant îți făceai cu greu drum spre stadion. Acum sunt doar copii, cu mame și bunici, care habar n-au că e zi de meci. Parcă și pasul ți-e mai domol, nu ca înainte, când te grăbeai să prinzi bilet. “Bă, ești la coadă? Ia-ne și nouă 3 bilete.”

Ajungi în fața stadionului și te uiți la oamenii pe lângă care treci. Sunt mulți bătrâni, sunt mulți tați veniți cu băieții lor, câte-un tip rătăcit, cu gluga-n cap, care cândva venea cu brigada lui. Și ochii lor spun tot ce scriu și eu în articolul ăsta: frustare, tristețe, nervi și resemnare în același timp, dor și-un strop de disperare că poate într-o zi nu o să aibă nici măcar atât. Nici măcar o tristețe de meci. M-am întors iar la melodramă? Nu, e realitatea. Singura care mai există în Giulești.

Și cum să nu-ți aduci aminte de trecut, când vezi ruinele din spatele tribunei a doua. Trebuie să te strecori printre ziduri și garduri, să urci pe bucăți de betoane, ca să ajungi la intrarea în tribună. Acolo e filtrul, care-ți caută-n geantă și-n buzunare – doi tinerei – , dar care te lasă să intri aproape cu orice. Păi miză nu mai e, așa că intrăm ca-n parc, ca să ne dam iar în carusel. Că așa a fost viața rapidiștilor, acum sus, apoi mai mult jos. Un carusel cu bare frumoase, scrâșnire de dinți și picături de fericire.

Usa_spre_tribuna_2

Ușa spre tribuna 2

 

Urci scările ascultând înjurăturile unui nene, supărat că dă 15 lei pe bilet, și nici măcar nu te chinui să îți ții respirația în mirosul ăla crunt de urină. E întuneric și răcoare, iar ușa spre teren e întredeschisă. Intră doar puțină lumină în bezna rapidiștilor. Bine și-așa decât deloc.

“Mai stau un pic și plec din țara asta”

Domnul Aurelian e îmbrăcat din cap până-n picioare în vișiniu, iar barba albă îi îmblânzește un pic supărarea din privire și bâțâiala din picior. “Mă leagă de Rapid sufletul.” Dintr-un colț al tribunei își varsă dezamăgirea că-n țara asta nu se regăsește și e hotărât să plece. Și-n toată mohorârea lui, meciurile din Giulești sunt cele la care se întoarce mereu.

Domnul_Aurelian

Domnul Aurelian, în stânga

Mai sus, cu șinele de tren pe fundal, stă Nicolae, care ține cu Rapid de 19 ani. Bunicul lui a lucrat 45 de ani la CFR, așa că n-avea cum să nu țină cu Rapid. “Suntem o echipă muncitoare”. Nici nu îți dai seama dacă e un raspuns actual sau e desprins din cărțile vechi ale lui Ioan Chirilă. Și nu-l condamnă nimeni pe Nicolae, pentru că ăsta e instinctul rapidiștilor, să se vindece de prezent întorcându-se des la trecut. Nostalgie? Nu, repet, e singura realitate care-i mai aduce la stadion pe unii dintre ei.

“Atunci erau încă televizoare alb-negru și-așa vedeam meciurile. Așa că m-a șocat când am venit pe stadion și am văzut verdele gazonului și echipamentele jucătorilor”, spune Dan, căruia tatăl lui nu i-a dat de ales între mai multe echipe. Trebuia să fie rapidist. “Când l-am adus pe băiatul meu de la maternitate, taică-miu îi lipise un tricou și un fanion pe pătuț”. Și povestea lui Dan e foarte des întâlnită în Giulești. Tradiția de familie e unul dintre motivele pentru care oamenii se întorc în tribună.

Dan

Daniel, pentru care susținerea Rapidului e o poveste de familie

 

“Ce mă ține lângă Rapid? Dorința ca echipa să existe în continuare.” Asta zice Ovidiu, un suporter care își amintește că giuleștenii au fost mereu singuri împotriva tuturor. Cu sloganul ăsta au trecut prin timp alb-vișinii, transformându-l în echipament permanent. Rapidiștii s-au obișnuit rebeli, încruntați și mereu cu garda sus. Vremurile grele i-au obligat să fie așa, iar îndârjirea s-a transmis din generație în generație. Tocmai de asta e greu să le dai un sfat acum, e greu să le zici să vină toți pe stadion la un anumit Rapid, e greu să-i faci să se supună unei singure idei, mai ales dacă se simt neîndreptățiți. Rapidiștii nu o să lupte niciodată pentru ceva în care nu cred. Și uite că am ajuns în momentul în care nu mai cred toți în același Rapid.

Ovidiu

Ovidiu: “Ce mă ține lângă Rapid? Dorința ca echipa să existe în continuare.”

Oricum, a bătut Rapidul

S-a terminat 3-0 pentru Academie, așa că a bătut Rapidul pe Rapid. O să scriu asta aici, ca peste zeci de ani cei tineri să citească, să zâmbească un pic și să-și zică în gând “Nebuni au fost rapidiștii ăștia toată viața lor… Numai ei puteau să joace un meci ca ăsta.”

A fost un capitol ciudat și ironic din povestea Rapidului. Un meci fără cântece, cu bucurii scurte la goluri, mai mult din simpatie pentru Nico și Pancu, cu un apus de toamnă rece, cu ambele echipe salutând suporterii, cu semințe scuipate pe scaunele prăfuite și cu urechile țiuind de la claxoanele trenurilor ce treceau pe lângă stadionul tăcut.

Dacă ar fi fost un articol despre Rapidul boem, aș fi scris o tonă de metafore emoționante și aș fi zis că pentru rapidiști e momentul să lase orgoliile deoparte și să construiască. Dar nu-i așa. E un articol scris după “o tristețe de meci”, inspirat de-o realitate dezorientată. Pentru rapidiști, e momentul să facă ce simt, așa cum au făcut mereu. Doar așa, rebeli, îndârjiți și îndrăgostiți de culori o să găsească șina corectă spre Rapidul adevărat.

“Cei care nu țin cu Rapid n-au cum să înțeleagă”, zice Gabi, venit de la Ploiești ca să vadă meciul. Și are dreptate. Oamenii ăștia vișinii, indiferent de Rapidul cu care țin, indiferent dacă-l găsesc sau reconstruiesc pe cel adevărat de care tot vorbesc, indiferent dacă vin 500 sau 10 000 pe stadion, vor avea un farmec al lor. Un farmec șubred acum, dar mereu latent.

Gabi

Gabi, suporter venit de la Ploiești, special pentru meci

Și-am mințit. E imposibil să vorbești despre Rapid fără să fii emoțional. Poate aș fi reușit dacă mă chinuiam, dar oamenii din video m-ar fi contrazis. Poate cuvintele lor sunt semne că, indiferent că vin sau nu pe stadion, au rămas rebeli și îndrăgostiți. Deci, rapidiști. Iar Rapid va exista atât timp cât va avea pentru cine să joace.

Sala plină, eu în fața microfonului și… normal că nu m-am comportat normal

Facebook mi-a adus aminte de un moment de acum 3 ani, care s-a lăsat cu un premiu și, normal, cu o mini-gafă pe care am făcut-o pe scenă. Nici nu se putea altfel.

Webstock.PNG

Pe scurt: Next Advertising, agenția de publicitate la care lucram atunci, a făcut o campanie pentru Cris-Tim, aia cu Salaaaam Săsesc. Sigur îți e cunoscută treaba. Uite reclama pe care am făcut-o atunci, cu cei 8 copilași care au câștigat concursul dintre sute de participanți.

Pentru că am avut rezultate foarte bune, ne-am înscris la Webstock, un fel de campionat între cele mai tari proiecte din online. Cum eu sunt pesimistă, nu mă gândeam că o să luăm vreun premiu, deși mi se părea super tare să ajung să dau mâna cu Cristian Manafu, un fel de jucătorul meciului în domeniul publicității.

Și uite ce s-a întâmplat:

webstock_2

Și asta nu e tot. Acolo, pe scenă, am avut „norocul” să vorbesc prima la microfon. Sala plină, eu, microfonul în fața mea. M-am îndreptat spre el și nu știu ce forță extraterestră m-a pus să bat cu degetul arătător în el. De parcă așa aflam că funcționează. „Poc, poc”, chicoteli în sală, apoi vocea mea absolut leșinată, ca a unei fete de liceu care îl salută pe băiatul de care e îndrăgostită: „Hello!” Râsete mai zgomotoase în sală decât după „poc, poc”. Nici nu mai știu ce am zis. Ce mai conta, oricum. Eram cu cerneală pe mâini, îmi tremurau picioarele și tocmai dădusem două bobârnace microfonului.

Am povestit asta ca să știi că și oamenii neîndemânatici, aiuriți și emotivi pot câștiga premii. Și ca să îți zic încă ceva: anul ăsta, peste două zile, mă duc la Webstock ediția 2017.

De data asta, joc pe alt post acolo, o să fiu unul dintre bloggerii acreditați de la eveniment.

Deși nu va fi cu mingi și fotbaliști, vor fi tot două reprize:

1. Prima va cuprinde Conferințele Webstock despre noutățile din online și mă interesează mult cele despre blogging, pentru că asta încerc să fac și eu cu Rujul meu 😊

Voi sta cuminte fără să sparg pixuri și voi asculta ce au de zis oamenii de pe scenă (aici o listă cu toți cei care vor fi prezenți). Printre ei o să fie și Marius Manole, pe care de-abia aștept să-l văd.

2. A doua repriză – Gala Webstock Awards, când oameni care au făcut proiecte creative și originale vor urca pe scenă, vor fi premiați, nu vor pocni microfonul și vor vorbi normal, articulând corect cuvintele.

Dacă vrei să arunci un ochi la vreuna dintre reprize, să știi că evenimentul va putea fi urmărit online pe www.webstock.ro, începând cu ora 9:00, vineri, 29 septembrie.

Cam atât despre un alt episod din viața mea care are legătură cu fotbalul, pentru că altfel nu l-as mai fi scris aici. Cum am zis, deși nu va fi vorba de un meci, mă duc să-nvăț de la cei mai buni să fac treabă bună. Că bine zice Hagi: „Vreau să joc pe scena care trebuie, să mă bat cu ăia adevărații, care vom vedea dacă vom ajunge acolo să fie mai buni.”  😀

webstock_3

 

„Ai fost foarte drăguță, mă așteptam la mai rău” Am fost la Sport Total FM și am fost total-emoționată

Am intrat în studioul Sport Total FM și am cerut un pahar cu apă. Simțeam că nu mi-a fost niciodată mai sete ca atunci.

Emisiunea „Povești de suporteri”, ediție aniversară, cu numărul 200 și cu Liviu Drăghici cel drăguț că m-a invitat.

Cosmin, fratele meu, era cu mine, ca să mă sprijine și ca să am cu cine râde după ce se va termina emisiunea. Știam că trebuie să fie ceva de râs.

Liviu Drăghici e un om calm și sociabil, care-ți dă încredere, m-a încurajat și a reușit să mă facă să mă relaxez un pic. Chiar mă simțeam mai bine. „Hai că mi-au trecut emoțiile”, mă gândeam. Asta e o poză când aproape scăpasem de emoții.

poza-1

„Să-ți pui căștile pe urechi”

Și-odată cu căștile, am auzit muzica de la radio. Știam că la finalul piesei intrăm. Brusc, mi-au năvălit toate emoțiile înapoi în corp. Și eu le închisesem ușa, la naiba, dar ele au intrat cu forța și mi-au crescut pulsul până-n tavan.

Și atunci am recurs la formula magică:

„Tatăl nostru, care ești în ceruri”

„Dragi ascultători, astăzi…”

„Facă-se voia Ta”

„O avem alături pe Andreea Cioboată”

„Precum în cer, așa și pe pământ”

Pauză.

Trebuia să vorbesc eu.

Și-am început. Fix ca la un examen, la care credeam că știu materia, dar acolo îmi ieșeau pe gură alte cuvinte.

Nu-mi amintesc toată conversația. Știu doar că am zis la un moment dat că dacă ar fi să privesc în spate și să povestesc ce mi s-a întâmplat, mi-ar veni în minte numai chestiile amuzante. Și penibile pe moment.

Iar în mintea mea răsărise întrebarea: Oare și cel de acum devine unul asemănător?

Mai știu că la un moment dat uitasem că am fost la meciul Petrolul – Dentaș Tărtășești, la care chiar fusesem. Dovadă stă cel mai vizualizat material făcut de mine până acum.

Mai știu că mi se uscase gura și aș fi băut mai mult de o bere, așa cum am făcut prima oara când am fost invitată la radio, prin anul II de facultate.

Și vai ce repede a trecut timpul și simțeam că mi-au scăpat multe lucruri. Și nici nu știu să fiu diplomată, eu zic fix ce-mi vine, chiar dacă am învățat de-atâtea ori că asta poate fi împotriva mea. Dar, până la urmă, vin de pe stadion. Și doar știm că acolo, după garduri, spunem fix ce ne vine.

În fragmentul de mai jos eram la începutul emisiunii, iar Liviu a zis că eu sunt omul din spatele proiectului „Ruj pe bară” și atunci a fost unul dintre momentele în care am realizat că eu chiar fac ceva mișto! (apropo de lăudat, o să vedeți ce zic și în clip)

Undeva, la un popas din apropierea lacului Vidraru, mama cu tata, plecați într-o excursie scurtă, stăteau la o masă, cu telefonul între ei, ascultându-mă.

„M-a dus taică-tu pe Transfăgărășan mai ceva ca Titi Aur. Doar ca să ajungem la un popas și să prindem emisiunea. Am fumat câteva țigări de emoție.”

O să îi duc înregistrarea și bunicii, care nu m-a putut asculta. O să dau play și o să fug în dealul de lângă curtea noastră, ca să nu mă aud. Mă tem că voi găsi atât de multe defecte, că așa fac de obicei. Sau că o să încep să bocesc când o să văd că-i dau ei lacrimile.

Înapoi în studioul de la radio.

„Sunt mândru de tine”, îmi arată frati-miu un mesaj primit de la un prieten drag. În capul meu se întâmplau multe, iar mesajul mi-a adus liniște. Apoi s-a încheiat emisiunea, nu înainte să spun de ce motto-ul proiectului meu este „Viața e frumoasă, dar merită trăită”, adică un citat de-al lui Hagi.

Pentru că stăm atât de mult cu ochii in telefoane, suntem atât de interesați de ce fac ceilalți de lângă noi, încât uităm să ne trăim viața frumoasă pe care o avem.

Una peste alta, a fost o experiență foarte mișto, din care am învățat multe, chiar dacă am vorbit repede și haotic, chiar dacă am uitat să zic multe lucruri. Important e că am avut ocazia să vorbesc despre povestea mea, tocmai de aceea îi sunt recunoascătoare lui Liviu că m-a invitat și că mi-a dat încredere.

Mă bucur că am putut vorbi despre întâlnirea mea cu Mircea Lucescu, despre cum a fost prima oară pe stadion și despre multe alte lucruri pe care o să le tot povestesc de-a lungul anilor. Pentru că mi-am dat seama că îmi place să vorbesc despre „Ruj pe bară”, chiar dacă momentan într-un stil zăpăcit. Cumva, această emisiune îmi va rămâne etalon. Voi ști peste ani ce am îmbunătățit la mine și, la fel, ce am păstrat. Și sper din suflet să spun și atunci, ca și acum, fix ce-mi vine minte.

„Ai fost foarte drăguță, mă așteptam la mai rău”, un mesaj primit de la un alt prieten bun pe Facebook.

Ce să mai zic. Mai bine vă las o poză, cu una dintre fețele mele concentrate la fotbal, poezie și alte nebunii care-mi zburdă prin cap.

poza-5