Bloggers Lan Party și Tanti Roz. Cum am făcut „senzație” în echipa liceului

Când eram a noua, l-am căutat pe profu’ de baschet din liceu și i-am zis că aș vrea și eu în echipă.
”Vino diseară, la 18:30 în sala de sport, la antrenament.”

Nu știam pe nimeni din echipă și aveam câteva emoții. M-am pregătit cu seriozitate, dar atât de greșit. Atât de greșit! Dar nu mi-am dat seama de asta până nu am deschis ușa sălii de sport.

De ce zic ”atât de greșit?”
Păi:
Pantaloni de trening gri, puțin lărguți și destul de groși
Jambiere de LÂNĂ tricotate de mine (mai am și alte pasiuni în afară de fotbal). Jambiere cu turcoaz, roz și mov. (era încă iarnă afară, deși cred că le-am purtat și primăvara)
Maiou roz cu buline mici și albe
Adidași roz cu alb
Părul mi l-am prins cu un elastic roz

Eram roz cu jambiere de lână!!!

Și am intrat în sală la 18:30. Atunci când îmi zisese profu’. Numai că el începuse antrenamentul de la 18:00. Acest lucru oferindu-mi imensa șansă de a fi studiată din cap până în picioarele mele încălțate cu adidași roz de toate fetele din echipă + toți băieții din echipa liceului. Adaug: care erau îmbrăcați ca niște oameni normali. Eu zici că venisem la aerobic pentru fetițe de 10 ani.

S-a lăsat liniște. Nici măcar nu a râs lumea. Probabil se gândeau toți din ce lume a poneilor am aterizat.
În momentul ăla, cerul a luat culoarea jambierelor și mi-a căzut tot în cap.
Dar am rămas la antrenament, deși mă simteam persona non grata. Pentru că, na, chiar eram ciudată.
Și am rămas și în echipă. Și am jucat și în primele 5. Ciudata știa baschet cât de cât.

Am povestit asta, pentru că la sfârșitul săptămânii o să mă duc la un alt fel de antrenament, care mi-a amintit de momentul din liceu.

Între 5 și 7 mai, mă duc pentru prima oară la Bloggers Lan Party, un eveniment în care vloggeri și bloggeri joacă turnee de gaming și board games. E a 14-a ediție și oamenii sunt deja ca o echipă care face lucruri mișto încă din 2012. Ediția de acum e specială, pentru că are loc în cadrul East European Comic Con, de la Romexpo.

Știu doar câțiva oameni de acolo și am câteva emoții. Am câteva emoții, pentru că cine știe cum o să-mi fac intrarea de data asta.

O altă intrare glorioasă a fost când m-am apucat de fotbal. Am numit întâmplarea Ziua în care fotbalul m-a bătut.

Deci, va fi un weekend amuzant. Mai ales pentru ceilalți prezenți la eveniment. Dacă vrei să fii printre ei, vezi că se pun la bătaie 50 de locuri. Și așa poți ocupa unul.

Reclame

Am găsit o poză și mi-am dat seama ce fraieră sunt! Și tu ești la fel, crede-mă!

Totul a pornit de la poza de mai sus.

Ulița copilăriei mele. La 30 km de București. Imediat cum cobori dealul ăsta mic, pe stânga, e casa bunicilor mei.

– Pe ulița asta am jucat frunza de atâtea ori, fără să fac poză și să o urc pe Instagram.

– Din dealul ăsta alergam până jos, după minge, când o scăpam la rațele și vânătorii. Și nu îmi trecea prin minte că, într-o zi, copiii se vor întâlni, ca să vorbească despre ce level au atins la Candy Crush.

– Tot aici, in deal, le strigam pe Cristina și Costinela să iasă la poartă, fără să le dau “friend request”. Eram prietene de-adevăratelea.

– Tot aici ne întâlneam toți ca să mergem la gârlă. Și nu ii dădeam “like” băiatului de care îmi plăcea, că el știa și fără “like”. Sau “love”. Sau “haha”.

– Din deal îl striga pe Doru mama lui, când ne jucam până târziu, în noapte, în fața porții mele. Nu-i dădea beep sau mesaj pe WhatsApp.

– Pe dealul ăsta am scăpat borcanul cu bulion după care mă trimisese mama la magazin. Tot pe deal, când coboram cu bmx-ul meu albastru, am apăsat frâna pe ghidon ca aiurita și am căzut în cap. Și nu mă gândeam că într-o zi voi scrie statusuri interminabile despre pățaniile din viața mea. Atunci doar am plâns și atât. Am mers mai departe.

– Pe vremea aia, dormeam la prânz și mâncam corcodușe cu sare și eram fericită și nici nu îmi trecea prin cap că vor exista hashtaguri cu #blessed.

Și nu stiu dacă se vede așa bine în poză, dar, în plan îndepărtat, e mamaie, care mereu stă și ne face cu mâna, când plecăm. Stă acolo, în fața porții, cu Lizuca lângă ea, până mașina noastră urcă dealul și dispare pe șosea. Și niciun “feeling grateful” de pe Facebook nu o să poată exprima cu adevărat ce simt pentru ea.

Și nimic de pe Facebook-ul ăsta nu o să arate cu adevărat cine suntem și ce simtim. E doar ce vrem noi să vada lumea că suntem și simțim.

Ce suntem noi cu adevărat descoperim când ne întoarcem în locurile în care, cândva, eram fericiți fără iPhone și rețele de socializare. Aveam o singură platformă offline pe care stăteam toată ziua: copilăria.

Dacă Andreea de acum 15 ani ar putea să-mi zică ceva, m-ar chema mai des acolo. În valea în care nu exista decât o singură grijă: că plouă și nu ne putem juca afară.

Pentru că îmi place să scriu, voi posta în continuare statusuri interminabile despre mine, despre lume, despre ce îmi atrage atenția și ce consider important în viață. Dar când voi fi tristă, nu îmi voi pune o mască de #lovemylife. Și îmi pare rău că sunt mulți care fac asta. Păcat că nu apasă pe “deconectează-te” și nu se întorc la ce au fost cândva. Asta i-ar ajuta să fie autentici.

Totul a început de la poza de mai sus. E doar un moment de conștientizare că nu fac tocmai ce e corect pentru sufletul meu. Să o sun mai des pe mamaie, să mă întâlnesc mai des cu prietenele și cu prietenii mei, să îmi găsesc timp pentru mine, să stau mai mult cu ai mei, să las telefonul ăla naibii din mână. Și știu sigur că o să uit asta peste câteva zile. C-așa suntem noi, tinerii, credem că alte lucruri sunt prioritare.

Cum ar fi să nu mai existe Facebook de acum, din secunda asta? O să fim zdruncinați și o să ne întoarcem la ce făceam înainte să ne hrănim cu like-uri. Și, poate atunci, ulița copilăriei va fi pustie. Nu o să regretăm? Ba da. Și nu o să putem da “undo”.

Dacă mă înțelegi, n-o să-ți zic să dai “like and share”. O să-ți spun: dă “log out” și întoarce-te un pic la tine.

Astra-Roma. Am fost la 2 metri de Totti si cateva secunde de un selfie cu el. Dar m-am intors cu spatele

Aseara am fost la Astra-Roma. Am mers pentru baietii de la Astra, asa cum am fost si cu Austria Viena si cu Plzen. Si, pentru ca am doi prieteni minunati, am ajuns si cu acreditari de presa la zona de langa vestiare, unde se iau interviurile de dupa meci. Scopul? Evident, sa facem poza cu Totti. Fratele meu astepta afara, ca el n-avea acreditare. Dar cum sa ma lase sufletul sa fac doar eu poza cu Totti… asa ca mi am pus la treaba mintea si cu un mini-plan si textele „am vorbit cu ofiterul de presa si a zis ca e ok sa intre si fratele meu” (plus faptul ca sunt chiar draguta), frati-miu a ajuns langa mine si ceilalti prieteni. Il asteptam pe Totti.
Si a durat ceva. Timp in care am ras, am exersat pozitii de facut selfie, mi-am aruncat guma de mestecat din gura, ca nu cumva sa-mi iasa in poza. Ne-am postat fix in usa care despartea sala de interviuri de culoarul care ducea spre iesire. Eram pregatiti.

Si apare Totti. Se opreste, ca sa ii ia Ramona Badescu interviu. Apar inca vreo 4-5 oameni, care sigur nu aveau acreditari, pregatiti sa il atace pe Totti. El termina interviul si se apropie de noi. Noi aproape ca blocaseram usa, eram ca niste lei care isi pandeau prada. Si se apropia, si se apropia, si… il aud pe frati-miu: „Uite-l pe Nico”. Moment in care m-am intors cu spatele la Totti si m-am dus catre Nico. Si eu, si frati-miu. Si nu era prima oara cand il vedeam pe Nico si vorbeam cu el, dar pur si simplu ala a fost instinctul. Am stat de vorba, i-am facut poza cu frati-miu. De fapt, ce mint eu… eram atat de emotionata, de 10 ori mai rau ca acum cateva luni cand am facut un interviu cu el, eram atat de emotionata ca la finalul conversatiei l-am intrebat pe frati-miu: „Vrei o poza cu Nico?” In capul meu cred ca ramasesera 2 neuroni in viata si aia faceau misto de mine: „Hai sa-i activam asteia mood-ul PENIBILA SEFA”.

Apoi, brusc, mi-am amintit de Totti. Totti era deja destul de departe de mine. Iar ceva in mine ezita…sa ma mai duc pana acolo, sa alerg ca disperata, sa… si l-am vazut pe Sapunaru. Moment in care ezitarea mea a luat final. Indreptandu-ma spre el, am trecut pe langa Spalletti. Si i-am aruncat o privire de „te recunosc, dar am treaba”. Apoi bam! Mood-ul „penibila-sefa-partea2”! Am bagat acel „Heeeey!” de fata de liceu, i l-am prezentat pe frati-miu, am vorbit un pic, i-am facut poza lui frati-miu cu el. ” El e fratele meu, pentru care ti-am cerut autograf mai demult”. Cristi a raspuns: „Bravo!” Cel mai bun raspuns posibil. Probabil continuarea in capul lui a fost: „Bravo, Cristi! Atunci ai scapat ieftin, doar cu un autograf. Ia sa te vad acum.” Eram cu zambetul pana la urechi, vorbele ieseau fara sa fie gandite inainte. Ma simteam asa fericita intr-un mod atat de sincer, ca imi venea sa cant imnul Rapidului.
Sapun isi vede de drum, iar eu imi amintesc iar…Totti. Totti era deja in autocar, mai mult ca sigur.

Concluziile serii:
– Astra se califica, alaturi de Roma, in primavara europeana.
– Cat despre mine… N-o sa mi ascund niciodata bucuria asta uneori nebuna. Nimic nu o poate intrece. Chit ca ai 20, 25, 35, 45 de ani. Chit ca unii poate se uita stramb la tine. Conteaza ce se intampla atunci in suflet.
– Nici eu, nici frati-miu n-am facut poza cu Totti. 🙂
– Mai mult de atat, am fost atat de fericita ca i-am revazut pe Nico si Sapun, incat din prea mult entuziasm, am uitat sa le zic sa facem o poza.
– Astept sa vad cu cine pica Astra. Ca sa stiu ce fotbalist astept, ca sa nu fac poza cu el.

Asta-i poza mea cu Totti. Voi nu vedeti nimic, dar sub vopseaua alba, e ascuns mult visiniu. Si din cand in cand, il scot la iveala.

alba_buna

Eu si Totti. 8 decembrie, 2016

Romania – Albania 0-1. Ca o poveste cu Mos Craciun

Am crezut in Mos Craciun pana cand aveam destul de multi ani. Cred ca eram deja in clasa intaia. Vreau sa va zic putin despre cum am reactionat cand am aflat ca nu exista.

Mama: Am sa-ti zic ceva. Stii, Mos Craciun suntem, de fapt, eu si taica-tu.

Eu: A… si ce mi-ati adus anul asta?

Mama, entuziasmata: Doua pulovere!

Eu, socata si cu lacrimi in ochi: Cum doua pulovere? Doar doua pulovere?

Tin minte ca a fost haos Craciunul ala. Eu m-am suparat ca am primit doar atat, mama s-a suparat ca nu ma multumesc cu ce am. Practic, Mos Craciun care nu exista ne-a distrus iarna si linistea “alaturi de cei dragi”.

Tin minte puloverele alea. Unul bleu si unul roz. Ce nervi aveam pe ele. Simteam ca merit mai mult si ca alea nu ma bucura cu nimic. Eram calica rau cand eram mica. Sau eram doar copil, de fapt.

Uitandu-ma la meciul Romaniei cu Albania, mi-am dat seama ca alt mos mi-a stricat vara, de data asta. Nu stiu cum mi-au revenit in cap momentele alea din copilarie. Are fotbalul asta un talent de a ma duce inapoi in timp. Poate pentru ca in trecut e mai mult material de exploatat decat in prezent. 😊

Revenind la mos. Mosul de acum mi-ar fi facut cel mai frumos cadou daca il baga pe Sanmartean mai devreme. Stiu ca asta zic toti romanii acum, dar serios ca asa am simtit. As fi dat toate puloverele din garderoba doar sa-l vad pe Lucica pe teren. Ce ironie! Multi ziceau ca Lucica e batran si ca gata, frate, sa se retraga. Si acum, o tara intreaga il voia pe batran pe teren. Pe batran, nu pe mos. Pe mos il voiam asa, ca pe Mos Craciun, adica inexistent.

Cam asta a fost Euro pentru Romania. Putin, cam cat mi s-a parut mie ca exista barbosul in copilarie. Apoi, cand visul s-a naruit, m-am ales doar cu doua pulovere.
Acum, cu doar doua goluri din penalty. Cateodata, iarna-i fix ca vara.

In concluzie, as fi putut sa zic ca golurile astea nu ma multumesc si ca as fi meritat mai mult. Dar nici nu stiu, mi se pare totul gresit. De la ce e pe teren la cum ne incurajam noi, romanii, echipa. La cum ne incurajam noi, romanii, oamenii. Am inceput Euro cu gandul ca ne bate Franta si ca ar fi minunat sa facem un egal cu Elvetia. Cand am facut egal cu Elvetia, a avut lumea nervi mai ceva decat aveam eu cand purtam puloverele alea doua.

Am devenit tare calici dupa meciul cu Franta. Ni s-a parut ca avem atitudine si ca o sa batem tot ce intalnim in cale, dar chiar nu s-a putut mai mult, din pacate. Acum unii dintre noi se crizeaza, altii fac haz de necaz.  Stii cum suntem? Ca niste copii carora tocmai le-au zis parintii:

“Stii, de fapt, mosul chiar exista.”

„Ahoe!” Mi-am botezat mintea Troia si acum strig:

De ceva vreme caut singura niste raspunsuri. (Cred ca stiti si voi noptile alea cu ganduri multe, cu nervi si cu intrebari, care pe moment ni se par pertinente.) Inca nu le-am gasit si tare vreau sa nu le mai caut deloc.

Imi dau seama ca degeaba ne umplem mintea si ne chinuim asa. Intr-o zi, in ultima zi, de fapt, n-o sa mai conteze, iar raspunsurile astea (daca ajungi sa le gasesti) n-o sa ne mai ajute cu nimic.

Dar uite ce m-a ajutat pe mine acum, pe moment: 

💄 M-am dus duminica intr-un loc care mi-e terapie. Am vizitat Giulestiul atat de trista si jur ca am iesit alt om de acolo. Am fost la meci la Rapid – Clinceni.

galerie (1)
💄 M-am vazut cu prieteni dragi, am cantat impreuna, am facut glume pe care le mai facuseram de zeci de ori, dar la care am ras si acum cu atata pofta de parca le auzisem pentru prima oara.

💄 Am auzit din nou: „Da, v-astept la Teatrul Giulesti, pe scari.” / „Ne vedem la teatru, da?” „Mai avem timp de bere?” Cuvintele astea care tin loc de „Hai, salut!”

💄 Mi-am impaturit bine biletul ca sa-l pun in cutia cu amintiri. Ca sa transmit pasiunea, s-o dau leapsa mai departe, asa cum am primit-o si eu.

💄 Ne-am filmat si i-am trimis clipul prietenului plecat cu jobul in strainatate. Ca doar stim ca „Rapid nu-i niciunde stingher!”

💄 M-am imprietenit cu o bunica venita cu nepoata ei. O tinea pe fetita pe umeri si cantau amandoua. Imi venea sa le strang in brate 90 de min plus prelungiri.

galerie (2)

Denisa si bunica ei

💄 Am modificat traditia partial. Nu am mai baut berea inainte de meci, ca nu am avut timp. Am baut-o dupa, dar se poate pune ca berea de dinainte de Liga 1. Asta daca nu mai intervin un miliard de comisii si amenzi & depunctari.

💄 Si, cel mai important. AM UITAT toate intrebarile mele chinuitoare cat am fost acolo. A fost ca o oprire la boxe in goana dupa raspunsuri. M-am simtit atat de prezenta pentru mine. Faceam ce-mi place mie si nu-mi mai puneam intrebari. (Dar de ce?; dar cum?; dar poate daca?) Ce bine se simte fericirea cu capul gol in soare. Gol de orice.

💄 Am cantat imnul gandindu-ma la bunicul meu. De Sf Constantin ar fi fost ziua lui de nume.  De fiecare data cand se scandeaza „Un strigat din Vechea Troie/Ahoe/Pentru faima lui Dan Coe/Ahoe”, eu pentru el strig. Asa recuperez din vorbele nespuse vreodata.

Poate va intrebati de ce imi scriu framantarile aici si nu mai bine vorbesc despre meci si spun ceva amuzant de pe stadion. 
1. S-a terminat 3-1 pentru Rapidu’ si ne intoarcem in A. Sper! Sper sa vina jucatori noi, sper intr o minune, ca nu mai vreau in B prea curand. Duminica m-am bronzat ca tractorista de la soarele ala din amiaza mare. Vreau meciuri pe nocturna.
2. Nu va mai intrebati si voi atatea… Ce atatea intrebari? Mergeti mai bine si vizitati-va „locul terapie”. Sau cautati-l, daca nu l-ati gasit.

24 de ore pe zi sunt prea putine ca sa le infectam cu ganduri care ne supara. Treceti peste ele, uitati-le, ele sunt ca niste autogoluri. Ne lovim singuri cu ele, cum si-a dat Borcea cu mingea-n gura. Si uite asa pierdem momente de fericire pe mana noastra.

💄 Recapitulez. Cand vrei sa iti linistesti mintea si sufletul, du-te intr-un „loc terapie”. Al meu e Giulestiul. Si dupa ce pleci de acolo, apuca-te de chestii care sa te faca sa te simti viu! Si pune intrebarile la punct. Fii viu, iti zic, e cel mai frumos! Si sper sa te tina ceva starea, nu doar cateva zile. Ah, de-ar juca Rapidul macar o data la 3 zile.

Evident ca dupa ce am scris cele de mai sus, m-am intrebat:  Oare nu e prea patetic ce-am scris? Dar dupa o zi ca cea de duminica, mi-am dat seama ca daca faci un lucru pentru sufletul tau si simti cum il vindeci, nu trebuie sa-l strici cu intrebari.

Eu pentru sufletul meu scriu cu ruj pe bara. Pentru prieteni si sufletele lor misto. Pentru ai mei, ca stiu ca li se umplu ochii de lacrimi cand citesc. Si pentru tataie, ca poate s-a inventat Facebook-ul si in Rai.

P.S.: Evident ca e doar o zi buna si intrebarile vor reveni pe contraatac. Dar o sa-mi adun toate momentele astea care conteaza cu adevarat si de care am zis mai sus, le asez intr-un autobuz, si autobuzul il bag in poarta.

P.S. 2: Si evident ca voi avea mereu  Giulestiul – locul terapie – care sa ma aduca inapoi la mine.

„Un strigat din vechea Troie,
Ahoe!”

* Articolul asta este un strigat pentru tataie Constantin