Glasul mut al roților de tren

Meciul AFC Rapid – Academia Rapid a fost ca și cum te-ai întors acasă într-o după-amiază și ți-ai văzut mobila schimbată și pereții zugrăviți altfel. Păi, stai… Aici era o canapea. Pai stai… Eu nu mă mai simt ca acasă acum…

E atât de multă bulversare în Giulești că îți vine să te așezi pe scările Operei Comice și să înghiți în sec, oprindu-ți lacrimile în gât, ca să nu te vadă plângând copiii care încă mai vin la meci, agâțându-se de mâna bunicilor. Opera Comică, da. Chiar că pare totul o glumă, dar una proastă.

Opera_Comica

Dar nu e timp de stat pe scările teatrului. Și nu e timp de melodramă. Când scrii “Rapid”, instinctul te face să continui fraza cu romantism și poezie, dar cu ce ar ajuta asta acum?

Mai ales când mai sunt doar stropi de boemie în Giulești. Să fim serioși, farmecul Rapidului nu mai e la fel de pregnant ca înainte. Sau mai e la nivel individual, în casa fiecărui suporter, trăind din amintiri. Și acum? Și acum nu e timp de stat pe scările teatrului.

AFC – Academia, “o tristețe de meci”, cum a zis Pancu. Un meci la care el nu s-ar fi dus dacă era suporter. Mulți i-au urmat sfatul, așa că pe Valentin Stănescu s-au întors acasă doar 500 de suporteri, ca să vadă mobila schimbată și să încerce să se obișnuiască așa.

Un tramvai numit dorință

Cândva era aproape imposibil să respiri într-un 41 în drum spre Giulești, înainte de un meci. Acum e prea mult loc gol ca să nu te doară. Înghesuiala din 41 era odată dorința de a umple stadionul. Iar în parcul de lângă Podul Grant îți făceai cu greu drum spre stadion. Acum sunt doar copii, cu mame și bunici, care habar n-au că e zi de meci. Parcă și pasul ți-e mai domol, nu ca înainte, când te grăbeai să prinzi bilet. “Bă, ești la coadă? Ia-ne și nouă 3 bilete.”

Ajungi în fața stadionului și te uiți la oamenii pe lângă care treci. Sunt mulți bătrâni, sunt mulți tați veniți cu băieții lor, câte-un tip rătăcit, cu gluga-n cap, care cândva venea cu brigada lui. Și ochii lor spun tot ce scriu și eu în articolul ăsta: frustare, tristețe, nervi și resemnare în același timp, dor și-un strop de disperare că poate într-o zi nu o să aibă nici măcar atât. Nici măcar o tristețe de meci. M-am întors iar la melodramă? Nu, e realitatea. Singura care mai există în Giulești.

Și cum să nu-ți aduci aminte de trecut, când vezi ruinele din spatele tribunei a doua. Trebuie să te strecori printre ziduri și garduri, să urci pe bucăți de betoane, ca să ajungi la intrarea în tribună. Acolo e filtrul, care-ți caută-n geantă și-n buzunare – doi tinerei – , dar care te lasă să intri aproape cu orice. Păi miză nu mai e, așa că intrăm ca-n parc, ca să ne dam iar în carusel. Că așa a fost viața rapidiștilor, acum sus, apoi mai mult jos. Un carusel cu bare frumoase, scrâșnire de dinți și picături de fericire.

Usa_spre_tribuna_2

Ușa spre tribuna 2

 

Urci scările ascultând înjurăturile unui nene, supărat că dă 15 lei pe bilet, și nici măcar nu te chinui să îți ții respirația în mirosul ăla crunt de urină. E întuneric și răcoare, iar ușa spre teren e întredeschisă. Intră doar puțină lumină în bezna rapidiștilor. Bine și-așa decât deloc.

“Mai stau un pic și plec din țara asta”

Domnul Aurelian e îmbrăcat din cap până-n picioare în vișiniu, iar barba albă îi îmblânzește un pic supărarea din privire și bâțâiala din picior. “Mă leagă de Rapid sufletul.” Dintr-un colț al tribunei își varsă dezamăgirea că-n țara asta nu se regăsește și e hotărât să plece. Și-n toată mohorârea lui, meciurile din Giulești sunt cele la care se întoarce mereu.

Domnul_Aurelian

Domnul Aurelian, în stânga

Mai sus, cu șinele de tren pe fundal, stă Nicolae, care ține cu Rapid de 19 ani. Bunicul lui a lucrat 45 de ani la CFR, așa că n-avea cum să nu țină cu Rapid. “Suntem o echipă muncitoare”. Nici nu îți dai seama dacă e un raspuns actual sau e desprins din cărțile vechi ale lui Ioan Chirilă. Și nu-l condamnă nimeni pe Nicolae, pentru că ăsta e instinctul rapidiștilor, să se vindece de prezent întorcându-se des la trecut. Nostalgie? Nu, repet, e singura realitate care-i mai aduce la stadion pe unii dintre ei.

“Atunci erau încă televizoare alb-negru și-așa vedeam meciurile. Așa că m-a șocat când am venit pe stadion și am văzut verdele gazonului și echipamentele jucătorilor”, spune Dan, căruia tatăl lui nu i-a dat de ales între mai multe echipe. Trebuia să fie rapidist. “Când l-am adus pe băiatul meu de la maternitate, taică-miu îi lipise un tricou și un fanion pe pătuț”. Și povestea lui Dan e foarte des întâlnită în Giulești. Tradiția de familie e unul dintre motivele pentru care oamenii se întorc în tribună.

Dan

Daniel, pentru care susținerea Rapidului e o poveste de familie

 

“Ce mă ține lângă Rapid? Dorința ca echipa să existe în continuare.” Asta zice Ovidiu, un suporter care își amintește că giuleștenii au fost mereu singuri împotriva tuturor. Cu sloganul ăsta au trecut prin timp alb-vișinii, transformându-l în echipament permanent. Rapidiștii s-au obișnuit rebeli, încruntați și mereu cu garda sus. Vremurile grele i-au obligat să fie așa, iar îndârjirea s-a transmis din generație în generație. Tocmai de asta e greu să le dai un sfat acum, e greu să le zici să vină toți pe stadion la un anumit Rapid, e greu să-i faci să se supună unei singure idei, mai ales dacă se simt neîndreptățiți. Rapidiștii nu o să lupte niciodată pentru ceva în care nu cred. Și uite că am ajuns în momentul în care nu mai cred toți în același Rapid.

Ovidiu

Ovidiu: “Ce mă ține lângă Rapid? Dorința ca echipa să existe în continuare.”

Oricum, a bătut Rapidul

S-a terminat 3-0 pentru Academie, așa că a bătut Rapidul pe Rapid. O să scriu asta aici, ca peste zeci de ani cei tineri să citească, să zâmbească un pic și să-și zică în gând “Nebuni au fost rapidiștii ăștia toată viața lor… Numai ei puteau să joace un meci ca ăsta.”

A fost un capitol ciudat și ironic din povestea Rapidului. Un meci fără cântece, cu bucurii scurte la goluri, mai mult din simpatie pentru Nico și Pancu, cu un apus de toamnă rece, cu ambele echipe salutând suporterii, cu semințe scuipate pe scaunele prăfuite și cu urechile țiuind de la claxoanele trenurilor ce treceau pe lângă stadionul tăcut.

Dacă ar fi fost un articol despre Rapidul boem, aș fi scris o tonă de metafore emoționante și aș fi zis că pentru rapidiști e momentul să lase orgoliile deoparte și să construiască. Dar nu-i așa. E un articol scris după “o tristețe de meci”, inspirat de-o realitate dezorientată. Pentru rapidiști, e momentul să facă ce simt, așa cum au făcut mereu. Doar așa, rebeli, îndârjiți și îndrăgostiți de culori o să găsească șina corectă spre Rapidul adevărat.

“Cei care nu țin cu Rapid n-au cum să înțeleagă”, zice Gabi, venit de la Ploiești ca să vadă meciul. Și are dreptate. Oamenii ăștia vișinii, indiferent de Rapidul cu care țin, indiferent dacă-l găsesc sau reconstruiesc pe cel adevărat de care tot vorbesc, indiferent dacă vin 500 sau 10 000 pe stadion, vor avea un farmec al lor. Un farmec șubred acum, dar mereu latent.

Gabi

Gabi, suporter venit de la Ploiești, special pentru meci

Și-am mințit. E imposibil să vorbești despre Rapid fără să fii emoțional. Poate aș fi reușit dacă mă chinuiam, dar oamenii din video m-ar fi contrazis. Poate cuvintele lor sunt semne că, indiferent că vin sau nu pe stadion, au rămas rebeli și îndrăgostiți. Deci, rapidiști. Iar Rapid va exista atât timp cât va avea pentru cine să joace.

Reclame

Bloggers Lan Party și Tanti Roz. Cum am făcut „senzație” în echipa liceului

Când eram a noua, l-am căutat pe profu’ de baschet din liceu și i-am zis că aș vrea și eu în echipă.
”Vino diseară, la 18:30 în sala de sport, la antrenament.”

Nu știam pe nimeni din echipă și aveam câteva emoții. M-am pregătit cu seriozitate, dar atât de greșit. Atât de greșit! Dar nu mi-am dat seama de asta până nu am deschis ușa sălii de sport.

De ce zic ”atât de greșit?”
Păi:
Pantaloni de trening gri, puțin lărguți și destul de groși
Jambiere de LÂNĂ tricotate de mine (mai am și alte pasiuni în afară de fotbal). Jambiere cu turcoaz, roz și mov. (era încă iarnă afară, deși cred că le-am purtat și primăvara)
Maiou roz cu buline mici și albe
Adidași roz cu alb
Părul mi l-am prins cu un elastic roz

Eram roz cu jambiere de lână!!!

Și am intrat în sală la 18:30. Atunci când îmi zisese profu’. Numai că el începuse antrenamentul de la 18:00. Acest lucru oferindu-mi imensa șansă de a fi studiată din cap până în picioarele mele încălțate cu adidași roz de toate fetele din echipă + toți băieții din echipa liceului. Adaug: care erau îmbrăcați ca niște oameni normali. Eu zici că venisem la aerobic pentru fetițe de 10 ani.

S-a lăsat liniște. Nici măcar nu a râs lumea. Probabil se gândeau toți din ce lume a poneilor am aterizat.
În momentul ăla, cerul a luat culoarea jambierelor și mi-a căzut tot în cap.
Dar am rămas la antrenament, deși mă simteam persona non grata. Pentru că, na, chiar eram ciudată.
Și am rămas și în echipă. Și am jucat și în primele 5. Ciudata știa baschet cât de cât.

Am povestit asta, pentru că la sfârșitul săptămânii o să mă duc la un alt fel de antrenament, care mi-a amintit de momentul din liceu.

Între 5 și 7 mai, mă duc pentru prima oară la Bloggers Lan Party, un eveniment în care vloggeri și bloggeri joacă turnee de gaming și board games. E a 14-a ediție și oamenii sunt deja ca o echipă care face lucruri mișto încă din 2012. Ediția de acum e specială, pentru că are loc în cadrul East European Comic Con, de la Romexpo.

Știu doar câțiva oameni de acolo și am câteva emoții. Am câteva emoții, pentru că cine știe cum o să-mi fac intrarea de data asta.

O altă intrare glorioasă a fost când m-am apucat de fotbal. Am numit întâmplarea Ziua în care fotbalul m-a bătut.

Deci, va fi un weekend amuzant. Mai ales pentru ceilalți prezenți la eveniment. Dacă vrei să fii printre ei, vezi că se pun la bătaie 50 de locuri. Și așa poți ocupa unul.

Am găsit o poză și mi-am dat seama ce fraieră sunt! Și tu ești la fel, crede-mă!

Totul a pornit de la poza de mai sus.

Ulița copilăriei mele. La 30 km de București. Imediat cum cobori dealul ăsta mic, pe stânga, e casa bunicilor mei.

– Pe ulița asta am jucat frunza de atâtea ori, fără să fac poză și să o urc pe Instagram.

– Din dealul ăsta alergam până jos, după minge, când o scăpam la rațele și vânătorii. Și nu îmi trecea prin minte că, într-o zi, copiii se vor întâlni, ca să vorbească despre ce level au atins la Candy Crush.

– Tot aici, in deal, le strigam pe Cristina și Costinela să iasă la poartă, fără să le dau “friend request”. Eram prietene de-adevăratelea.

– Tot aici ne întâlneam toți ca să mergem la gârlă. Și nu ii dădeam “like” băiatului de care îmi plăcea, că el știa și fără “like”. Sau “love”. Sau “haha”.

– Din deal îl striga pe Doru mama lui, când ne jucam până târziu, în noapte, în fața porții mele. Nu-i dădea beep sau mesaj pe WhatsApp.

– Pe dealul ăsta am scăpat borcanul cu bulion după care mă trimisese mama la magazin. Tot pe deal, când coboram cu bmx-ul meu albastru, am apăsat frâna pe ghidon ca aiurita și am căzut în cap. Și nu mă gândeam că într-o zi voi scrie statusuri interminabile despre pățaniile din viața mea. Atunci doar am plâns și atât. Am mers mai departe.

– Pe vremea aia, dormeam la prânz și mâncam corcodușe cu sare și eram fericită și nici nu îmi trecea prin cap că vor exista hashtaguri cu #blessed.

Și nu stiu dacă se vede așa bine în poză, dar, în plan îndepărtat, e mamaie, care mereu stă și ne face cu mâna, când plecăm. Stă acolo, în fața porții, cu Lizuca lângă ea, până mașina noastră urcă dealul și dispare pe șosea. Și niciun “feeling grateful” de pe Facebook nu o să poată exprima cu adevărat ce simt pentru ea.

Și nimic de pe Facebook-ul ăsta nu o să arate cu adevărat cine suntem și ce simtim. E doar ce vrem noi să vada lumea că suntem și simțim.

Ce suntem noi cu adevărat descoperim când ne întoarcem în locurile în care, cândva, eram fericiți fără iPhone și rețele de socializare. Aveam o singură platformă offline pe care stăteam toată ziua: copilăria.

Dacă Andreea de acum 15 ani ar putea să-mi zică ceva, m-ar chema mai des acolo. În valea în care nu exista decât o singură grijă: că plouă și nu ne putem juca afară.

Pentru că îmi place să scriu, voi posta în continuare statusuri interminabile despre mine, despre lume, despre ce îmi atrage atenția și ce consider important în viață. Dar când voi fi tristă, nu îmi voi pune o mască de #lovemylife. Și îmi pare rău că sunt mulți care fac asta. Păcat că nu apasă pe “deconectează-te” și nu se întorc la ce au fost cândva. Asta i-ar ajuta să fie autentici.

Totul a început de la poza de mai sus. E doar un moment de conștientizare că nu fac tocmai ce e corect pentru sufletul meu. Să o sun mai des pe mamaie, să mă întâlnesc mai des cu prietenele și cu prietenii mei, să îmi găsesc timp pentru mine, să stau mai mult cu ai mei, să las telefonul ăla naibii din mână. Și știu sigur că o să uit asta peste câteva zile. C-așa suntem noi, tinerii, credem că alte lucruri sunt prioritare.

Cum ar fi să nu mai existe Facebook de acum, din secunda asta? O să fim zdruncinați și o să ne întoarcem la ce făceam înainte să ne hrănim cu like-uri. Și, poate atunci, ulița copilăriei va fi pustie. Nu o să regretăm? Ba da. Și nu o să putem da “undo”.

Dacă mă înțelegi, n-o să-ți zic să dai “like and share”. O să-ți spun: dă “log out” și întoarce-te un pic la tine.

Astra-Roma. Am fost la 2 metri de Totti si cateva secunde de un selfie cu el. Dar m-am intors cu spatele

Aseara am fost la Astra-Roma. Am mers pentru baietii de la Astra, asa cum am fost si cu Austria Viena si cu Plzen. Si, pentru ca am doi prieteni minunati, am ajuns si cu acreditari de presa la zona de langa vestiare, unde se iau interviurile de dupa meci. Scopul? Evident, sa facem poza cu Totti. Fratele meu astepta afara, ca el n-avea acreditare. Dar cum sa ma lase sufletul sa fac doar eu poza cu Totti… asa ca mi am pus la treaba mintea si cu un mini-plan si textele „am vorbit cu ofiterul de presa si a zis ca e ok sa intre si fratele meu” (plus faptul ca sunt chiar draguta), frati-miu a ajuns langa mine si ceilalti prieteni. Il asteptam pe Totti.
Si a durat ceva. Timp in care am ras, am exersat pozitii de facut selfie, mi-am aruncat guma de mestecat din gura, ca nu cumva sa-mi iasa in poza. Ne-am postat fix in usa care despartea sala de interviuri de culoarul care ducea spre iesire. Eram pregatiti.

Si apare Totti. Se opreste, ca sa ii ia Ramona Badescu interviu. Apar inca vreo 4-5 oameni, care sigur nu aveau acreditari, pregatiti sa il atace pe Totti. El termina interviul si se apropie de noi. Noi aproape ca blocaseram usa, eram ca niste lei care isi pandeau prada. Si se apropia, si se apropia, si… il aud pe frati-miu: „Uite-l pe Nico”. Moment in care m-am intors cu spatele la Totti si m-am dus catre Nico. Si eu, si frati-miu. Si nu era prima oara cand il vedeam pe Nico si vorbeam cu el, dar pur si simplu ala a fost instinctul. Am stat de vorba, i-am facut poza cu frati-miu. De fapt, ce mint eu… eram atat de emotionata, de 10 ori mai rau ca acum cateva luni cand am facut un interviu cu el, eram atat de emotionata ca la finalul conversatiei l-am intrebat pe frati-miu: „Vrei o poza cu Nico?” In capul meu cred ca ramasesera 2 neuroni in viata si aia faceau misto de mine: „Hai sa-i activam asteia mood-ul PENIBILA SEFA”.

Apoi, brusc, mi-am amintit de Totti. Totti era deja destul de departe de mine. Iar ceva in mine ezita…sa ma mai duc pana acolo, sa alerg ca disperata, sa… si l-am vazut pe Sapunaru. Moment in care ezitarea mea a luat final. Indreptandu-ma spre el, am trecut pe langa Spalletti. Si i-am aruncat o privire de „te recunosc, dar am treaba”. Apoi bam! Mood-ul „penibila-sefa-partea2”! Am bagat acel „Heeeey!” de fata de liceu, i l-am prezentat pe frati-miu, am vorbit un pic, i-am facut poza lui frati-miu cu el. ” El e fratele meu, pentru care ti-am cerut autograf mai demult”. Cristi a raspuns: „Bravo!” Cel mai bun raspuns posibil. Probabil continuarea in capul lui a fost: „Bravo, Cristi! Atunci ai scapat ieftin, doar cu un autograf. Ia sa te vad acum.” Eram cu zambetul pana la urechi, vorbele ieseau fara sa fie gandite inainte. Ma simteam asa fericita intr-un mod atat de sincer, ca imi venea sa cant imnul Rapidului.
Sapun isi vede de drum, iar eu imi amintesc iar…Totti. Totti era deja in autocar, mai mult ca sigur.

Concluziile serii:
– Astra se califica, alaturi de Roma, in primavara europeana.
– Cat despre mine… N-o sa mi ascund niciodata bucuria asta uneori nebuna. Nimic nu o poate intrece. Chit ca ai 20, 25, 35, 45 de ani. Chit ca unii poate se uita stramb la tine. Conteaza ce se intampla atunci in suflet.
– Nici eu, nici frati-miu n-am facut poza cu Totti. 🙂
– Mai mult de atat, am fost atat de fericita ca i-am revazut pe Nico si Sapun, incat din prea mult entuziasm, am uitat sa le zic sa facem o poza.
– Astept sa vad cu cine pica Astra. Ca sa stiu ce fotbalist astept, ca sa nu fac poza cu el.

Asta-i poza mea cu Totti. Voi nu vedeti nimic, dar sub vopseaua alba, e ascuns mult visiniu. Si din cand in cand, il scot la iveala.

alba_buna

Eu si Totti. 8 decembrie, 2016

Romania – Albania 0-1. Ca o poveste cu Mos Craciun

Am crezut in Mos Craciun pana cand aveam destul de multi ani. Cred ca eram deja in clasa intaia. Vreau sa va zic putin despre cum am reactionat cand am aflat ca nu exista.

Mama: Am sa-ti zic ceva. Stii, Mos Craciun suntem, de fapt, eu si taica-tu.

Eu: A… si ce mi-ati adus anul asta?

Mama, entuziasmata: Doua pulovere!

Eu, socata si cu lacrimi in ochi: Cum doua pulovere? Doar doua pulovere?

Tin minte ca a fost haos Craciunul ala. Eu m-am suparat ca am primit doar atat, mama s-a suparat ca nu ma multumesc cu ce am. Practic, Mos Craciun care nu exista ne-a distrus iarna si linistea “alaturi de cei dragi”.

Tin minte puloverele alea. Unul bleu si unul roz. Ce nervi aveam pe ele. Simteam ca merit mai mult si ca alea nu ma bucura cu nimic. Eram calica rau cand eram mica. Sau eram doar copil, de fapt.

Uitandu-ma la meciul Romaniei cu Albania, mi-am dat seama ca alt mos mi-a stricat vara, de data asta. Nu stiu cum mi-au revenit in cap momentele alea din copilarie. Are fotbalul asta un talent de a ma duce inapoi in timp. Poate pentru ca in trecut e mai mult material de exploatat decat in prezent. 😊

Revenind la mos. Mosul de acum mi-ar fi facut cel mai frumos cadou daca il baga pe Sanmartean mai devreme. Stiu ca asta zic toti romanii acum, dar serios ca asa am simtit. As fi dat toate puloverele din garderoba doar sa-l vad pe Lucica pe teren. Ce ironie! Multi ziceau ca Lucica e batran si ca gata, frate, sa se retraga. Si acum, o tara intreaga il voia pe batran pe teren. Pe batran, nu pe mos. Pe mos il voiam asa, ca pe Mos Craciun, adica inexistent.

Cam asta a fost Euro pentru Romania. Putin, cam cat mi s-a parut mie ca exista barbosul in copilarie. Apoi, cand visul s-a naruit, m-am ales doar cu doua pulovere.
Acum, cu doar doua goluri din penalty. Cateodata, iarna-i fix ca vara.

In concluzie, as fi putut sa zic ca golurile astea nu ma multumesc si ca as fi meritat mai mult. Dar nici nu stiu, mi se pare totul gresit. De la ce e pe teren la cum ne incurajam noi, romanii, echipa. La cum ne incurajam noi, romanii, oamenii. Am inceput Euro cu gandul ca ne bate Franta si ca ar fi minunat sa facem un egal cu Elvetia. Cand am facut egal cu Elvetia, a avut lumea nervi mai ceva decat aveam eu cand purtam puloverele alea doua.

Am devenit tare calici dupa meciul cu Franta. Ni s-a parut ca avem atitudine si ca o sa batem tot ce intalnim in cale, dar chiar nu s-a putut mai mult, din pacate. Acum unii dintre noi se crizeaza, altii fac haz de necaz.  Stii cum suntem? Ca niste copii carora tocmai le-au zis parintii:

“Stii, de fapt, mosul chiar exista.”