LIVERPOOL. POVESTEA REVENIRII LA GLORIA EUROPEANĂ.

De Carla Dincă

24 mai 2015 a fost o zi de o profundă tristețe pentru fanii lui Liverpool care au suferit cea mai mare înfrângere a formației iubite din ultimii 52 de ani. Tot atunci legenda ce-a rămas sub numele de Steven Gerrard avea să joace ultimul său meci în echipamentul care l-a ridicat pe culmile succesului pentru 17 ani. Ce nu știau fanii pe-atunci e că acel   1 – 6 cu Stoke era un punct crucial care urma să marcheze de fapt noile începuturi, renașterea clubului și reîntoarcerea la rangul de Regalitate Europeană.

Pentru că în toamna acelui an, Liverpool va afla că tot ce avea nevoie „The Kop” era un anume Jürgen Klopp. Neamțul a preluat o Borussia Dortmund în 2008 din pragul dezastrului și a reușit să o aducă de la un loc 13 în campionatul german la două titluri consecutive Bundesliga. Părea omul perfect pentru o Liverpool care trăia în amintiri cu Bill Shankly, Kenny Dalglish și Bob Paisley mai mult decât în durerosul prezent pe care nu putea să îl accepte. Spun ”părea” pentru că în acele zile mottoul său reprezentativ acum ”From doubters to BELIEVERS”, de la îndoială la credință, era crezut doar de el.

Cu o apăsare a butonului de înainte al poveștii, aproximativ 3 ani mai în față, rețelele de socializare sunt inundate de mesaje cu  ”I believe”, pline de admirație, respect și încredere că aceaști băieți sunt cei ce vor rămâne în paginile istoriei. Iar această potențială victorie nu e deloc la fel ca ”miracolul din 2005” pentru că nu e nimic miraculos în faptul că ei sunt aici. De data aceasta, din Melwood până în orice colț al lumii, oamenii cred cu tărie în forța care a devenit Liverpool și există convingerea că ei pot înfrunta oricare echipă care le cade în cale. De data aceasta, nu ne mai hrănim cu trecutul, ci cu amețitorul, exuberantul fotbal ”heavy metal” pe care Klopp l-a instrumentat.

Care e însă rețeta băieților de pe Anfield? Mulți dintre ei nu au acea ”calitate europeană” despre care se vorbește la Madrid, nu avem de-a face cu greii fotbalului, ba mai mult, probabil dacă îl întrebai pe Ronaldo înainte de finală de Alexander-Arnold sau Robertson, ți-ar fi spus că nu a auzit de ei.

În fiecare conferință de presă și interviu, jucătorii vorbesc de colectiv și de munca în echipă. Sună a fi niște vorbe aruncate în vânt, însă ele sunt demonstrate și explorate în drumul spre Kiev. Pe teren, cormoranii nu se limitează la unu contra unu, ei au siguranța că atunci când au nevoie de întăriri, cineva va veni și le va arunca o mână de ajutor. Fiecare dintre ei și-a dat seama că sunt doar simple ingrediente la compoziția unei formații speciale și sunt convinși că nu și-ar fi atins nivelul de acum fără sprijinul celorlalți.

Hai mai bine să cunoaștem poveștile lor pentru a putea capta mai bine farmecul acestei echipe.

Fără Roberto Firmino, Liverpool nu ar mai fi. Brazilianul venit de la Hoffenheim în 2015 este o reîncarnare a filozofiei lui Klopp, e piesa care face mecanismul sistemului să funcționeze și omul altruist din umbra lui Salah, fără de care egipteanul nu și-ar fi atins potențialul. Acum câțiva ani era o non-entitate a Braziliei, acum e convocat la echipa națională pentru mondiale și a declarat de curând că e la apogeul carierei sale. Doar 15 goluri în Premier League și 10 în Champions League pentru Firmino.

Virgil Van Dijk, sau ”Big Virg”, a venit în ianuarie de la Southampton, sursa preferată a cormoranilor de transferuri, și a ridicat ștafeta pentru ceea ce înseamnă apărare. Din una dintre cele mai slabe defensive din Premier League, Van Dijk a contribuit serios la locul 4 între formațiile cu cele mai puține goluri primite și a adus cu el spiritul de învingător; insuflat parcă și partenerului său de luptă, Dejan Lovren, și mai tinerilor temerari, Robertson și Trent.

Fundașul croat, Dejan Lovren, a dus o viață grea de când a semnat, fiind criticat constant de fani și chiar primind amenințări cu moartea să părăsească echipa. Klopp a declarat că ”și-ar dori să se poată vedea prin ochii lui pentru a se aprecia cu adevărat”, cuvinte care par să fi rămas întipărite în mintea croatului. Curând rezultatele au început să vină și forma sa să se îmbunătățească. Pasiunea lui nu poate fi contrazisă, iar bucuria s-a văzut în ultimul meci cu Brighton când a și înscris un superb gol cu capul.

Andrew Robertson posta pe twitter acum 6 ani că viața e dificilă când n-ai niciun șfanț și te afli  în căutarea unui job. Andy a jucat prin a treia ligă a Scoției și a fost cumpărat de Liverpool de la o Hull retrogradată care nu mai putea fi salvată. Fundașul stânga e mai nou una dintre revelațiile sezonului Premier League.

Mândria ”scouserilor”, Trent Alexander-Arnold, se poziționează în partea opusă, are doar 19 ani, a reușit o creștere rapidă într-un an de fotbal, cam ce încearcă alții cu cripto-valutele, doar că lui i-a ieșit. Și-așa copilul crescut pe lângă Liverpool a fost convocat acum câteva săptămâni la naționala Angliei, iar azi e titular în Finala Champions League.

Într-un centru cu multe bătăi de cap, accidentat și schimbat prea des, omul de oțel a rămas acolo, căpitanul Jordan Henderson. Cu motivația unui 2012 când Brendan Rodgers i-a prezentat oferta celor de la Fulham și aproape l-a direcționat către ieșire, englezul s-a adunat și a refuzat să părăsească clubul de care s-a îndrăgostit. Și bine a făcut. Astăzi Henderson poate fi al șaselea căpitan care ridică trofeul și trăiește împlinirea visului european.

Trioul de foc nu poate exista fără zâmbetul lui Sadio Mane pe teren. Senegalezul de 26 de ani era vândut prin 2012 cu puțin peste 3 milioane de lire de la Metz la Salzburg, iar acum sprintează în tricoul lui Liverpool și valorează cam de 20 de ori mai mult.

Ajungem încet, dar sigur la omul care se poate transforma azi într-un simbol pentru succesul liverpoolian, Mohamed Salah. Probabil povestea lui e cea mai cunoscută, dar nu îi poate lua din meritul inspirațional al egipteanului. Vândut de o Chelsea care nu i-a dat nicio șansă să-și creeze un momentum și ajuns la AS Roma unde a căpătat experiența și curajul de se întoarce în Premier League. Așa cum bine a declarat el de nenumărate ori, a vrut să închidă gurile celor care ziceau că nu e făcut pentru acest campionat, că nu poate face față presiunii. Premiile de Jucătorul Anului și Gheata de Aur sunt probe suficiente pentru a zice:”Da, Mo, ai dreptate, tu ești regele, noi suntem niște muritori de rând.”

Nu ar fi frumos să nu-l menționăm pe Karius, care era anul trecut al doilea portar de la Liverpool, acum e omul cu cele mai multe meciuri fără gol din Champions League, sau pe James Milner, deținătorul recordului absolut pentru cele mai multe pase de gol într-un sezon Champions League, pe Oxlade-Chamberlain, omul venit de la Arsenal, care a demonstrat prea repede stofa lui de un potențial viitor căpitan și al înlocuitorului său Gini Wijnaldum care s-a ridicat cu mult peste așteptări odată cu accidentarea lui Ox.

Toate ca toate, însă am omis pe cineva. Mai exact, milioanele de suflete care respiră pentru băieții în roșu și definesc al doisprezecelea jucător: fanii și pasiunea nemărginită pentru clubul pe care îl susțin. Magia de pe Anfield e de poveste, ropotele din tribune adaugă la adrenalina celor XI ce pășesc pe teren, iar fanteziile pot deveni atunci realitate. Klopp zicea că probabil dacă vei căuta ”nopți europene” pe Google, tribunele de pe Anfield se vor afișa în toată splendoarea și dorința lor. Verificat și confirmat, de la bannerele creative la cântecele pline de patos, suporterii lui Liverpool trebuie să fie printre cei mai hipnotizanți și pasionali din lume.

Iar cu Madrid mai vedem. Pierdem, câștigăm, ce e important este că de data aceasta credem. Aceasta nu va fi ultima finală Champions League, acesta e doar începutul.

 

Reclame

Liverpool vs. AS Roma. Sfidarea șanselor și depășirea condiției.

De Carla Dincă

Manchester City dă piept cu Barcelona în primul tur din semifinalele Champions League. Parcă n-ar fi fost rea o finală, însă știm cu toții că ăia de la UEFA doar bilele spaniolilor le încălzesc la extragere. C-o fi de la sângele ”caliente” sau că nu are destule semnături petiția ”Nu vrem emigrare, El Clasico între hotare”, pașii respectă manualul de instrucțiuni, Spania vs. Catalonia la Kiev.

Hai că nu e chiar așa! Parcă ne ajunge rutina de toate zilele, să mai fie și fotbalul previzibil e prea de tot – acest fenomen care ne unește și ne oferă un sentiment ciudat de plăcut de apartenență, mai ceva ca publicului fidel al emisiunilor de pe Kanal D. Și nu vorbim de orice fel de fotbal. Nu, vorbim de fotbalul puternic, impresionant și fără egal din Champions League.

Și uite așa i-a ajuns din urmă karma pariziană pe băieții lui Valverde ca un bumerang care nu știi exact când, dar ești sigur că se va întoarce. Și tot așa câștigătoarea fără drept de apel a campionatului englez a pierdut cu un devastator 1 – 5 în două manșe în fața locului 3 sau câteodată 4, după cum bate forma apărării. Iată-ne aici, la Liverpool contra lui AS Roma.

Marți seara, de la 21:45, se deschid porțile de pe Anfield Road și legendarul imn ”You’ll Never Walk Alone” va răsuna din plămânii a zeci de mii de fani. Iar atunci, 22 de oameni vor ști fără niciun dubiu că au aproximativ 90 minute să scrie istorie. Două echipe care au trăit cu doar câteva săptămâni în urmă povestea lui ” David și Goliat” își pun magia în joc și pasiunea unora dintre cei mai frumoși fani din lume în tribune pentru o șansă la marele vis, visul european.

AS ROMA

Să începem cu oaspeții pentru că așa e frumos. Cu Mercur în retrograd la început de lună și poate puțin în depresie după un dureros 1 – 4 cu Messi S.R.L, băieții lui Di Francesco au fost pedepsiți cu un 2 – 0 de Fiorentina. Vorba aia, bătaia e ruptă din rai, și-așa Pheonixul s-a născut din cenușă și o Barcelona statică a încasat trei goluri.

AS Roma încă mai are tipul acela de jucător pe care nu ai cum să nu-l respecți, care își dedică viața unui club cu patos și dăruire. Asta nu spune ceva doar despre el, ci și despre clubul italian. Iar după retragerea lui Totti, a rămas veteranul De Rossi cu ultima șansă de a aduce un trofeu în Italia.

Însă nici el nu a prins singura dată când romanii au ajuns în finala Cupei Europene, împotriva cui altcuiva decât adversarilor din această seară? A fost o noapte de o intensitate tragică pentru AS Roma a lui Nils Liedholm care pierdea pe Olimpico la loviturile de departajare în fața formației lui Joe Fagan, care urma să-și treacă în palmares al patrulea trofeu european.

Cu scuzele de rigoare pentru italienii iubitori de espresso și lucruri fine în viață pentru această paranteză, însă în acel an, 1984, Ian Rush reușea un record de 47 de goluri în toate competițiile pentru Liverpool, un record pe care Mo Salah îl ochește de la începutul anului sau poate de când era mic copil.

AS Roma e a doua formație din Serie A la procentajul posesiei cu o așezare de 4 – 3 – 3 ce se poate schimba în 4 – 5 – 1 sub presiune, care mizează des pe a nu-și lăsa adversarul să treacă de mijlocul terenului. Avantajul lor poate veni azi de la forma atletică și înălțimea jucătorilor care au reușit să înscrie din faze fixe 23% din goluri cu ajutorul lui Manolas, Fazio și a piesei de rezistență, Dzeko. Mai mult, la 1.89 m, Manolas a reușit să ocupe a doua poziție la cea mai mare viteză de sprint din sferturile Champions League. Lucrurile devin din ce în ce mai interesante și semnele de întrebare pentru un eventual rezultat din ce în ce mai impunătoare.

Un lucru e sigur. Italienii au demonstrat că au calități speciale și în momentele care contează pot crea magie pe teren. Iar 34 de ani par deja prea mulți când titlul e la trei meciuri distanță.

LIVERPOOL

Iar acum, pentru a doua parte a serii, conectați-vă boxele la calculator și hai să dăm drumul la niște Led Zeppelin. Jurgen Klopp și-a instalat instrumentele și a pregătit playlistul pentru deja faimosul fotbal ”rock’n’roll”.

Cu un prim XI evident, același din turul cu Man City, restul fiind accidentați sau atingând terenul la fel de mult ca Harry Kane mingea la ”golul” cu Stoke, singura întrebare de pe buzele nordicilor este una centrală: ”Milner sau Wijnaldum?”. În rest, cormoranii intră cu o singură viață pe teren și orice accidentare le poate aduce eliminarea.

La fel ca AS Roma, puterea decisivă a englezilor vine din munca de echipă, un fel de Captain Planet pentru cunoscători, dar și din setea de necontenit pentru un triumf după 13 ani de la ultimul titlu.

Liverpool au un stil de joc entuziasmant la cârma lui Klopp, unii zic că poate cel mai frumos din ultimii 30 de ani. Da, cam pe atunci când Roma pierdea în fața lor finala.

Atacul defilează ca Federer pe iarbă, atât timp cât nu se stă în spate și există mișcare. Cormoranii presează, iau prin surprindere, marchează din greu, dar permit și destul de mult. Odată cu accidentarea lui Emre Can, a apărut Ox Chamberlain pe mijloc care nu e doar un declanșator de ocazii, ci mai nou un amator al golurilor din afara careului.

Și-așa ajungem la cei trei magi de la răsărit, fără de care nu s-ar fi trecut de grupe. E o pură plăcere să-i urmărești pe  teren pe Mane, Firmino și Salah indiferent de echipa pe care o susții. 79 de goluri între cei trei, catalogați ca fiind poate cel mai bun trio de atac al Europei.

Mohamed Salah a fost desemnat duminică cel mai bun jucător din Premier League în sezonul de debut la Liverpool, are 40 goluri la activ, e desigur un favorit al Ghetei de Aur și, pur și simplu, nu se poate opri din înscris. De fiecare dată când mingea îi cade la picior, egipteanul e un alchimist al ocaziilor. Însă acum va fi față-n față cu fosta sa echipă, cu jucători care-i cunosc abordarea și l-ar putea opri din goana după aur. E ocazia perfectă pentru el să-și arate evoluția.

Mâine avem de-a face cu giganții fotbalului, azi cu romantismul și idealismul. Pasiunea e cuvântul cheie și dorința va face diferența. Pe Anfield, echipa lui Klopp are prima șansă, pe Olimpico, tribunele vor clocoti pentru Roma.

Cine va rămâne în picioare va lupta cu favorita la Kiev.

 

Cronică în versuri: Sevilla – Liverpool 3-3 | Trei, Doamne, și tot trei

Sevilla – Liverpool se anunța un meci de foc
Dar la asta nu te așteptai deloc
Minutul 2 nici nu se-ncheiase
Și Liverpool marcase

Un corner si apoi o deviere
La colțul lung stătea Firmino în tăcere
De-acolo a băgat gălușca lejer în poartă
Și hai cu “You’ll never walk alone” încă o dată

Păi și corida? Ne așteptam să fugă spaniolii ca nebunii
Dar “e o șanse” să ți-o iei dacă faci așa, ar spune unii
Așa că bara lui Nolito și ratarea lui Ben Yedder, pe lângă poartă
Fac pârtie englezilor către gol, încă o dată

Și uite-o situație când nu vei fi supărat
Când vine vorba de plagiat
Faza de la primul gol, asemănătoare
Numai că-acum stă Mane la preluare

Firmino i-o așază cu capul, elegant
Și scorul de pe tabelă devine deranjant
Pentru Sevilla, normal, că-n tabăra cealaltă
Se coace alt pericol, tot la spanioli la poartă

Șutul lui Sadio Mane este blocat
Dar în fața porții Firmino stă fixat
Și așteaptă să înfigă mingea-n plasă
3-0, unii suporteri spanioli pleacă acasă

Prima repriză pentru Sevilla… nu neapărat varză
Dar ceva să rimeze cu All you need is love pauză

Dar stai așa, că ceva s-a schimbat pe teren
Da, știu, porțile, dar ce altceva mai vedem?
O altă atitudine a Sevillei, mai cu zvâc a intrat
Gol Ben Yedder și 3-1 pe tabelă s-a-ntâmplat

Lovitură liberă de pe dreapta, Banega a centrat
Iar Ben Yedder cu capu-n plasă a bombardat
Asta e corida, de fapt, și Liverpool a cedat
Fault în careu. Fluier. Penalty. Cormoranul pare sugrumat

Sevilla are penalty, Ben Yedder e concentrat
Pe jos, colțul din dreapta lui, gol! Stai, penalty-ul trebuie repetat
Din nou, același loc de 11 metri, suporterii respiră sacadat
Mai dă o dată, în stânga, 3-2, tribunele au explodat.

De aici înainte Liverpool privește-ndurerată
Cum Sevilla revine pe tabelă, așa cum ea făcea odată
Klopp face schimbări, e nervos, rupe nori
Dar povestea Liverpool – Dortmund (4-3) nu revine de mai multe ori

Încă 30 de minute din meci, o bară transversală, dinți scrâșniți
Spaniolii își mută instrumentele ambițioși și cuminți
În jumătatea englezilor, cu un scop principal
Ca să cânte refrenul de final

Guido Pizarro găseste drumul perfect către 3-3 și fericirea mulțimii
În al treilea minut al prelungirii
Și uite-așa trec spaniolii de la agonie la extaz
Iar englezii termină meciul cu plumb în ghete, pân’ la grumaz.

Asta e doar o poveste a fotbalului frumos
În care o repriză ești sus, apoi întors pe dos
Când unii pierd, alții câștigă, dar toți învață
90 de minute plus prelungiri, dar la fel ca-n viață. 🙂

 

can

sursa: www.theguardian.com

VIDEO | O emblemă – început de poveste

“Mai mult decât în oricare sport, fotbalul este legat cu mii de fire de societatea în care evoluează.“ (fragment din cartea “Fotbalul”, de Gael Anger și Laurent Trupiano)

Îmi propun ca o dată la două săptămâni să vorbesc despre un spot publicitar cu fotbalul în rol principal. Și nu puteam să încep altfel această rubrică decât vorbind despre România, mai ales că am fost la prezentarea primei identități de brand din istoria echipei naționale.

2Y6A2356

Aproape de împlinirea a 100  de ani de la Marea Unire, Federația Română de Fotbal a lansat prima identitate de brand din istorie și un nou echipament cu tricolor

 

“De asta aveam nevoie noi acum?” Probabil mulți vor gândi așa, dar părerea mea e că da, ȘI de asta aveam nevoie noi acum. De fapt, aveam nevoie de mai demult. Cu un simplu search pe Google, îți poți da seama cât de departe e România față de alte țări la capitolul marketing sportiv. Aveam nevoie de o reîmprospătare și de o nouă poveste. Una cu oameni uniți. Măcar pe logo-ul de pe tricoul galben.

Aici reclama:

 

Societate și timp
Personajele din spot sunt alese cu un scop: să marcheze faptul că întotdeauna am fost atât de diferiți noi, cei care iubim fotbalul.

Bunica mea acum puțină vreme îmi zicea la telefon “Ai văzut, mamă, că Mutu e acum la națională? Am ascultat știrile de dimineață. A bătut și Astra aseară!” Fotbalul e ca un dialect pe care îl știm aproape toți din societate, iar cei care nu-l cunosc pe îndelete, tot mai știu un cuvânt, două.

Asta vrea să arate și spotul. Că din 1922 de când a apărut echipa națională, am traversat perioade de timp și de schimbări pe chipul, îmbrăcămintea și mentalitatea românilor. Dar ceva a rămas stabil: drumul către stadion în zi de meci.

Spotul surprinde istoria naționalei de aproape un secol prin suporterii ei, trecând de la:

– un suporter bătrân ce reprezintă perioada interbelică
– la bărbatul de 50 de ani reprezentativ pentru anii ’70
– apoi la tânărul de 35 de ani ce sugerează perioada anilor ’90
– la fata de 25 de ani reprezentativă pentru anii 2000
– și la copilul de azi ce poartă chiar noul tricou

Ce bine ar fi să poarte copiii care se joacă “La mălai” în spatele blocului tricoul ăsta. De-abia atunci când se va întâmpla asta, vom ști că ne-am mai dezmorțit un pic după dorul de rezultate. Dar oare mai joacă ăștia mici “La mălai”?

Punem accentul pe popor
Accent oltenesc, ardelenesc, moldovenesc, pe care le-ai observat în clip. Cu accentele astea ne-am bucurat la goluri și am înjurat furtunos la înfrângeri. Publicul fotbalului și diversitatea vorbelor, care paradoxal înseamnă același lucru: pasiune. Parcă vorbesc prea cu patos și mulți probabil ridică din sprâncene “Calificările, unde-s calificările?” Și aici voi aminti că “iertare” e un cuvânt care sună probabil un pic diferit în funcție de accent, dar e prezent în toate regiunile țării. Iertarea exceselor fotbalului nostru care mai face pe nebunul.

Ca un bufon pe scena de teatru, mai râde de noi, apoi se întristează și mai plânge prin vestiare. Bipolarul! Iar noi stăm în gradene, împărțitit în brigăzi: Muntenia, Moldova, Ardeal, Oltenia, Dobrogea. Toate cele 5 regiuni reprezentate pe stema României și pe noul logo-ul echipei naționale. Gradene diferite, accente diferite, dar lipite cu fotbal în chip de superglue.

emblema

 Reinterpretarea stemei naționale: un scut pe care este scris România și cinci cadrane care corespund celor cinci provincii, concentrate în jurul unui pentagon negru asemănător celui de pe mingea de fotbal. Sursa: facebook.com/pg/NationalaRomanieiOfficial/

 

Orice, dar să nu pierd imnul!
Numai eu știu de câte ori am alergat încălțată până în fața televizorului, ca să nu pierd imnul. Mereu mi s-a părut că acela e cu adevărat singurul moment în care suntem toți împreună. Timp de 4 strofe, uitai de berea de pe masă, de nervi, de orice. În spot, imnul e interpretat la harpă, e un sunet liniștitor care te ajută să asculți mai atent cuvintele. Și cu cât te îndrepți către final, o să auzi zgomote din stadion și vuiet de tribune. Sunetul te poartă într-o călătorie de la melancolia momentelor din trecut la agitația tribunelor din prezent, acompaniată ca o concluzie de glasul copilului. Probabil viitorul.

“Ne bucurăm împreună. Suferim împreună. Luptăm împreună.”
Am ajuns la cuvintele din spot, inspirate din manifestul care însoțește noua identitate a echipei naționale. Il găsești un pic mai jos și vei observa că e format din antiteze: victorii – înfrângeri, glorie – cădere, tristețe – bucurie, ne bucurăm – suferim. Asta pentru că noi toți, toată societatea, trăim în antiteze. Azi iubim, mâine urâm, apoi din nou repetăm formula. Cum ziceam la începutul articolului “fotbalul este legat cu mii de fire de societatea în care evoluează“, așa că e absolut necesar să împrumute de la ea ingredientele ce țin de modul nostru de a trăi: suferind sau învingând. Altfel n-am avea ce scrie, ce cânta, ce juca.

Chit că ne aflăm într-un moment dificil din istoria echipei naționale, știi și tu prea bine că nu ai cum să o părăsești. Face parte și din istoria ta, accentul tău și tabieturile tale.

color-1

Episodul 10 din Vlogul Ruj pe bară|Nu e niciunde ca la Timișoara

Norocul norocului a fost că în weekend-ul în care îmi programasem o vizită la Timișoara, pentru festivalul VestFest, să se joace și un meci la care nu mă gândeam că o să ajung atât de curând: Poli Timișoara – UTA Arad.

Așa că din ziua în care am aflat că se joacă, festivalul a picat pe locul 2. Mergeam la derby-ul vestului! Și mergeam în orașul despre care știam că-i tare cuceritor, cu Bega lui cea lină și culorile toamnei asortate perfect cu plimbările prin centru.

Așa că am coborât din avion cu garda jos. Știam că ma va lovi îndrăgosteala.

„Știți, domnișoară, tot ce e vechi e frumos”

Domnul Banea ne-a luat cu un taxi de la aeroport și ne-a dus la hotel. Am avut destul timp pe drum să vorbim despre cum făcea dânsul rost în tinerețe de bilete pentru meci. Și timp destul să-mi dea și un sfat: „Mai lasă munca aia. Foarte bine că ai venit aici și o mai lași un pic. Eu regret că n-am făcut unele lucruri, pentru că am muncit.”

Treceam pe lângă tramvaie, autobuze și firobuze în alb și violet. Străzile erau liniștite, parcă de-abia așteptând să le iau la pas. Am ajuns în fața hotelului și i-am zis domnului Banea că eu scriu despre fotbal și că o sa merg la meci.

„Eu încă mai consider POLI – UTA un derby. Știți, domnișoară, tot ce e vechi e frumos. O zi bună să aveți.”

S-o rănit unul!

De la hotel spre stadion am luat parcurile la rând și de-abia așteptam să-mi iasă în cale oameni echipați de derby. De când eram mică, îmi plăcea sentimentul pe care îl aveam când începeam să văd oameni îmbrăcați în tricourile mele preferate, pentru că simțeam că mă apropii de stadion și începeam să am emoții. Așa și-acum când i-am văzut pe niște puști cu mers șmecherit glumind și vorbind tare. O fi tot ce e vechi frumos, nea Banea, dar mersul ăsta șmecherit de ultras e ca un refresh adus de Bega.

Și-am intrat. Familii, grupuri de prieteni, copii, steaguri violete, steaguri vișinii, fulare ale Rapidului. Mă simțeam deja ca acasă, dar o acasă parcă mai lipsită de griji.

Și când am auzit de la o tanti din dreapta mea că s-o rănit unul de la UTA, mai că mi-a venit să mă duc să o pup. Cum de am făcut greșeala să nu vin mai repede aici?

De la microfon, vocea pasiunii violete: Sebastian Novovici

Când Răzvan Luțac mi-a scris că ar fi mișto să vorbesc cu Sebastian Novovici, liderul de galerie al lui Poli, am stat un pic pe gânduri, pentru că-s rușinoasă și preferam să stau și să filmez lumea cântând. Și, spre surprinderea mea, Sebastian a și acceptat să vorbim. „Vorbim la pauză, că înainte de meci trebuie să pregătim coregrafia.” Și la pauză am coborât de la cucuieții din deal unde mă așezasem și am vorbit 5 minute cu Sebastian. A fost lovitura de grație a Timișoarei ca să mă prindă în mrejele ei pentru totdeauna.

Sebastian le mulțumește și îi încurajează pe suporteri aproape după fiecare cântec. Vorbește calm despre cum el și cei din tribune nu vor în lumina reflectoarelor, vor doar să-și trăiască fotbalul. „Am fost un grup de oameni care am gândit cu sufletul și am făcut tot ce am făcut doar pentru echipa noastră.”

Iar când vine vorba de pasiune, parcă de la el cuvântul ăsta a sunat altfel decât l-am auzit în ultima vreme în jurul meu. A sunat sincer, nu ca o frază goală în care un om surmenat de griji spune în stânga și dreapta că-și urmează pasiunea. Nu, a sunat real, pentru că suporterii timișoreni chiar asta au făcut, și-au urmat pasiunea, au luptat pentru ea și au bătut drum lung până aici, în liga 2.

Fotbalul trebuie gândit și jucat pentru suporteri. La urma urmei, tot ei vor duce cluburile mai departe.  (Sebastian Novovici)

Mulțumesc, Luțac, că i-ai spus lui Sebastian despre Ruj pe bară. Mulțumesc, Sebastian, pentru că ai vrut să vorbim pe bune, nu cu vorbe goale. În lumea asta agitată, e o comoară orice moment în care întâlnești un om autentic.

N-am prins încăierarea dintre suporteri, pentru că eram la coadă la Cola, n-am prins golurile, pentru că mă uitam în altă parte, dar chiar și așa am simțit că am avut o experiență completă. Am ieșit de pe stadion îndrăgostită iremediabil de Timișoara.

poza2

sursă foto fără săgeți tembele: in.tm.ro

 

Am împrumutat poza asta și am măzgălit-o, ca să vă arăt unde am stat eu, mama și fratele meu. În înaltul peluzei, de unde a pornit și Sebastian, de unde se văd bine toate palmele ridicate și de unde fotografiile care rămân amintiri frumoase ies perfect. De unde pleci convins că „nu-i niciunde ca la Timișoara.”

„Pi***lor, pi***lor”, strigă spre suporterii arădeni un băiețel de vreo 5 ani de lângă mama lui, care-l trage de mână: „Măi, nu-i frumos!”

Ba e frumos, pentru că e ceva ce faci doar acolo, la stadion, fericit că ai tăi au câștigat. Nu facem asta de azi, de ieri, facem de zeci de ani, de când se jucau cuplaje și bărbații luau bilete prin intermediul nevestelor, angajate la fabrici de ciorapi. E obicei vechi și nu e de condamnat. Iar tot ce e vechi e frumos. Nu-i așa, nea Banea?