Cronică în versuri: Sevilla – Liverpool 3-3 | Trei, Doamne, și tot trei

Sevilla – Liverpool se anunța un meci de foc
Dar la asta nu te așteptai deloc
Minutul 2 nici nu se-ncheiase
Și Liverpool marcase

Un corner si apoi o deviere
La colțul lung stătea Firmino în tăcere
De-acolo a băgat gălușca lejer în poartă
Și hai cu “You’ll never walk alone” încă o dată

Păi și corida? Ne așteptam să fugă spaniolii ca nebunii
Dar “e o șanse” să ți-o iei dacă faci așa, ar spune unii
Așa că bara lui Nolito și ratarea lui Ben Yedder, pe lângă poartă
Fac pârtie englezilor către gol, încă o dată

Și uite-o situație când nu vei fi supărat
Când vine vorba de plagiat
Faza de la primul gol, asemănătoare
Numai că-acum stă Mane la preluare

Firmino i-o așază cu capul, elegant
Și scorul de pe tabelă devine deranjant
Pentru Sevilla, normal, că-n tabăra cealaltă
Se coace alt pericol, tot la spanioli la poartă

Șutul lui Sadio Mane este blocat
Dar în fața porții Firmino stă fixat
Și așteaptă să înfigă mingea-n plasă
3-0, unii suporteri spanioli pleacă acasă

Prima repriză pentru Sevilla… nu neapărat varză
Dar ceva să rimeze cu All you need is love pauză

Dar stai așa, că ceva s-a schimbat pe teren
Da, știu, porțile, dar ce altceva mai vedem?
O altă atitudine a Sevillei, mai cu zvâc a intrat
Gol Ben Yedder și 3-1 pe tabelă s-a-ntâmplat

Lovitură liberă de pe dreapta, Banega a centrat
Iar Ben Yedder cu capu-n plasă a bombardat
Asta e corida, de fapt, și Liverpool a cedat
Fault în careu. Fluier. Penalty. Cormoranul pare sugrumat

Sevilla are penalty, Ben Yedder e concentrat
Pe jos, colțul din dreapta lui, gol! Stai, penalty-ul trebuie repetat
Din nou, același loc de 11 metri, suporterii respiră sacadat
Mai dă o dată, în stânga, 3-2, tribunele au explodat.

De aici înainte Liverpool privește-ndurerată
Cum Sevilla revine pe tabelă, așa cum ea făcea odată
Klopp face schimbări, e nervos, rupe nori
Dar povestea Liverpool – Dortmund (4-3) nu revine de mai multe ori

Încă 30 de minute din meci, o bară transversală, dinți scrâșniți
Spaniolii își mută instrumentele ambițioși și cuminți
În jumătatea englezilor, cu un scop principal
Ca să cânte refrenul de final

Guido Pizarro găseste drumul perfect către 3-3 și fericirea mulțimii
În al treilea minut al prelungirii
Și uite-așa trec spaniolii de la agonie la extaz
Iar englezii termină meciul cu plumb în ghete, pân’ la grumaz.

Asta e doar o poveste a fotbalului frumos
În care o repriză ești sus, apoi întors pe dos
Când unii pierd, alții câștigă, dar toți învață
90 de minute plus prelungiri, dar la fel ca-n viață. 🙂

 

can

sursa: www.theguardian.com

Anunțuri

VIDEO | O emblemă – început de poveste

“Mai mult decât în oricare sport, fotbalul este legat cu mii de fire de societatea în care evoluează.“ (fragment din cartea “Fotbalul”, de Gael Anger și Laurent Trupiano)

Îmi propun ca o dată la două săptămâni să vorbesc despre un spot publicitar cu fotbalul în rol principal. Și nu puteam să încep altfel această rubrică decât vorbind despre România, mai ales că am fost la prezentarea primei identități de brand din istoria echipei naționale.

2Y6A2356

Aproape de împlinirea a 100  de ani de la Marea Unire, Federația Română de Fotbal a lansat prima identitate de brand din istorie și un nou echipament cu tricolor

 

“De asta aveam nevoie noi acum?” Probabil mulți vor gândi așa, dar părerea mea e că da, ȘI de asta aveam nevoie noi acum. De fapt, aveam nevoie de mai demult. Cu un simplu search pe Google, îți poți da seama cât de departe e România față de alte țări la capitolul marketing sportiv. Aveam nevoie de o reîmprospătare și de o nouă poveste. Una cu oameni uniți. Măcar pe logo-ul de pe tricoul galben.

Aici reclama:

 

Societate și timp
Personajele din spot sunt alese cu un scop: să marcheze faptul că întotdeauna am fost atât de diferiți noi, cei care iubim fotbalul.

Bunica mea acum puțină vreme îmi zicea la telefon “Ai văzut, mamă, că Mutu e acum la națională? Am ascultat știrile de dimineață. A bătut și Astra aseară!” Fotbalul e ca un dialect pe care îl știm aproape toți din societate, iar cei care nu-l cunosc pe îndelete, tot mai știu un cuvânt, două.

Asta vrea să arate și spotul. Că din 1922 de când a apărut echipa națională, am traversat perioade de timp și de schimbări pe chipul, îmbrăcămintea și mentalitatea românilor. Dar ceva a rămas stabil: drumul către stadion în zi de meci.

Spotul surprinde istoria naționalei de aproape un secol prin suporterii ei, trecând de la:

– un suporter bătrân ce reprezintă perioada interbelică
– la bărbatul de 50 de ani reprezentativ pentru anii ’70
– apoi la tânărul de 35 de ani ce sugerează perioada anilor ’90
– la fata de 25 de ani reprezentativă pentru anii 2000
– și la copilul de azi ce poartă chiar noul tricou

Ce bine ar fi să poarte copiii care se joacă “La mălai” în spatele blocului tricoul ăsta. De-abia atunci când se va întâmpla asta, vom ști că ne-am mai dezmorțit un pic după dorul de rezultate. Dar oare mai joacă ăștia mici “La mălai”?

Punem accentul pe popor
Accent oltenesc, ardelenesc, moldovenesc, pe care le-ai observat în clip. Cu accentele astea ne-am bucurat la goluri și am înjurat furtunos la înfrângeri. Publicul fotbalului și diversitatea vorbelor, care paradoxal înseamnă același lucru: pasiune. Parcă vorbesc prea cu patos și mulți probabil ridică din sprâncene “Calificările, unde-s calificările?” Și aici voi aminti că “iertare” e un cuvânt care sună probabil un pic diferit în funcție de accent, dar e prezent în toate regiunile țării. Iertarea exceselor fotbalului nostru care mai face pe nebunul.

Ca un bufon pe scena de teatru, mai râde de noi, apoi se întristează și mai plânge prin vestiare. Bipolarul! Iar noi stăm în gradene, împărțitit în brigăzi: Muntenia, Moldova, Ardeal, Oltenia, Dobrogea. Toate cele 5 regiuni reprezentate pe stema României și pe noul logo-ul echipei naționale. Gradene diferite, accente diferite, dar lipite cu fotbal în chip de superglue.

emblema

 Reinterpretarea stemei naționale: un scut pe care este scris România și cinci cadrane care corespund celor cinci provincii, concentrate în jurul unui pentagon negru asemănător celui de pe mingea de fotbal. Sursa: facebook.com/pg/NationalaRomanieiOfficial/

 

Orice, dar să nu pierd imnul!
Numai eu știu de câte ori am alergat încălțată până în fața televizorului, ca să nu pierd imnul. Mereu mi s-a părut că acela e cu adevărat singurul moment în care suntem toți împreună. Timp de 4 strofe, uitai de berea de pe masă, de nervi, de orice. În spot, imnul e interpretat la harpă, e un sunet liniștitor care te ajută să asculți mai atent cuvintele. Și cu cât te îndrepți către final, o să auzi zgomote din stadion și vuiet de tribune. Sunetul te poartă într-o călătorie de la melancolia momentelor din trecut la agitația tribunelor din prezent, acompaniată ca o concluzie de glasul copilului. Probabil viitorul.

“Ne bucurăm împreună. Suferim împreună. Luptăm împreună.”
Am ajuns la cuvintele din spot, inspirate din manifestul care însoțește noua identitate a echipei naționale. Il găsești un pic mai jos și vei observa că e format din antiteze: victorii – înfrângeri, glorie – cădere, tristețe – bucurie, ne bucurăm – suferim. Asta pentru că noi toți, toată societatea, trăim în antiteze. Azi iubim, mâine urâm, apoi din nou repetăm formula. Cum ziceam la începutul articolului “fotbalul este legat cu mii de fire de societatea în care evoluează“, așa că e absolut necesar să împrumute de la ea ingredientele ce țin de modul nostru de a trăi: suferind sau învingând. Altfel n-am avea ce scrie, ce cânta, ce juca.

Chit că ne aflăm într-un moment dificil din istoria echipei naționale, știi și tu prea bine că nu ai cum să o părăsești. Face parte și din istoria ta, accentul tău și tabieturile tale.

color-1

Episodul 10 din Vlogul Ruj pe bară|Nu e niciunde ca la Timișoara

Norocul norocului a fost că în weekend-ul în care îmi programasem o vizită la Timișoara, pentru festivalul VestFest, să se joace și un meci la care nu mă gândeam că o să ajung atât de curând: Poli Timișoara – UTA Arad.

Așa că din ziua în care am aflat că se joacă, festivalul a picat pe locul 2. Mergeam la derby-ul vestului! Și mergeam în orașul despre care știam că-i tare cuceritor, cu Bega lui cea lină și culorile toamnei asortate perfect cu plimbările prin centru.

Așa că am coborât din avion cu garda jos. Știam că ma va lovi îndrăgosteala.

„Știți, domnișoară, tot ce e vechi e frumos”

Domnul Banea ne-a luat cu un taxi de la aeroport și ne-a dus la hotel. Am avut destul timp pe drum să vorbim despre cum făcea dânsul rost în tinerețe de bilete pentru meci. Și timp destul să-mi dea și un sfat: „Mai lasă munca aia. Foarte bine că ai venit aici și o mai lași un pic. Eu regret că n-am făcut unele lucruri, pentru că am muncit.”

Treceam pe lângă tramvaie, autobuze și firobuze în alb și violet. Străzile erau liniștite, parcă de-abia așteptând să le iau la pas. Am ajuns în fața hotelului și i-am zis domnului Banea că eu scriu despre fotbal și că o sa merg la meci.

„Eu încă mai consider POLI – UTA un derby. Știți, domnișoară, tot ce e vechi e frumos. O zi bună să aveți.”

S-o rănit unul!

De la hotel spre stadion am luat parcurile la rând și de-abia așteptam să-mi iasă în cale oameni echipați de derby. De când eram mică, îmi plăcea sentimentul pe care îl aveam când începeam să văd oameni îmbrăcați în tricourile mele preferate, pentru că simțeam că mă apropii de stadion și începeam să am emoții. Așa și-acum când i-am văzut pe niște puști cu mers șmecherit glumind și vorbind tare. O fi tot ce e vechi frumos, nea Banea, dar mersul ăsta șmecherit de ultras e ca un refresh adus de Bega.

Și-am intrat. Familii, grupuri de prieteni, copii, steaguri violete, steaguri vișinii, fulare ale Rapidului. Mă simțeam deja ca acasă, dar o acasă parcă mai lipsită de griji.

Și când am auzit de la o tanti din dreapta mea că s-o rănit unul de la UTA, mai că mi-a venit să mă duc să o pup. Cum de am făcut greșeala să nu vin mai repede aici?

De la microfon, vocea pasiunii violete: Sebastian Novovici

Când Răzvan Luțac mi-a scris că ar fi mișto să vorbesc cu Sebastian Novovici, liderul de galerie al lui Poli, am stat un pic pe gânduri, pentru că-s rușinoasă și preferam să stau și să filmez lumea cântând. Și, spre surprinderea mea, Sebastian a și acceptat să vorbim. „Vorbim la pauză, că înainte de meci trebuie să pregătim coregrafia.” Și la pauză am coborât de la cucuieții din deal unde mă așezasem și am vorbit 5 minute cu Sebastian. A fost lovitura de grație a Timișoarei ca să mă prindă în mrejele ei pentru totdeauna.

Sebastian le mulțumește și îi încurajează pe suporteri aproape după fiecare cântec. Vorbește calm despre cum el și cei din tribune nu vor în lumina reflectoarelor, vor doar să-și trăiască fotbalul. „Am fost un grup de oameni care am gândit cu sufletul și am făcut tot ce am făcut doar pentru echipa noastră.”

Iar când vine vorba de pasiune, parcă de la el cuvântul ăsta a sunat altfel decât l-am auzit în ultima vreme în jurul meu. A sunat sincer, nu ca o frază goală în care un om surmenat de griji spune în stânga și dreapta că-și urmează pasiunea. Nu, a sunat real, pentru că suporterii timișoreni chiar asta au făcut, și-au urmat pasiunea, au luptat pentru ea și au bătut drum lung până aici, în liga 2.

Fotbalul trebuie gândit și jucat pentru suporteri. La urma urmei, tot ei vor duce cluburile mai departe.  (Sebastian Novovici)

Mulțumesc, Luțac, că i-ai spus lui Sebastian despre Ruj pe bară. Mulțumesc, Sebastian, pentru că ai vrut să vorbim pe bune, nu cu vorbe goale. În lumea asta agitată, e o comoară orice moment în care întâlnești un om autentic.

N-am prins încăierarea dintre suporteri, pentru că eram la coadă la Cola, n-am prins golurile, pentru că mă uitam în altă parte, dar chiar și așa am simțit că am avut o experiență completă. Am ieșit de pe stadion îndrăgostită iremediabil de Timișoara.

poza2

sursă foto fără săgeți tembele: in.tm.ro

 

Am împrumutat poza asta și am măzgălit-o, ca să vă arăt unde am stat eu, mama și fratele meu. În înaltul peluzei, de unde a pornit și Sebastian, de unde se văd bine toate palmele ridicate și de unde fotografiile care rămân amintiri frumoase ies perfect. De unde pleci convins că „nu-i niciunde ca la Timișoara.”

„Pi***lor, pi***lor”, strigă spre suporterii arădeni un băiețel de vreo 5 ani de lângă mama lui, care-l trage de mână: „Măi, nu-i frumos!”

Ba e frumos, pentru că e ceva ce faci doar acolo, la stadion, fericit că ai tăi au câștigat. Nu facem asta de azi, de ieri, facem de zeci de ani, de când se jucau cuplaje și bărbații luau bilete prin intermediul nevestelor, angajate la fabrici de ciorapi. E obicei vechi și nu e de condamnat. Iar tot ce e vechi e frumos. Nu-i așa, nea Banea?

 

Glasul mut al roților de tren

Meciul AFC Rapid – Academia Rapid a fost ca și cum te-ai întors acasă într-o după-amiază și ți-ai văzut mobila schimbată și pereții zugrăviți altfel. Păi, stai… Aici era o canapea. Pai stai… Eu nu mă mai simt ca acasă acum…

E atât de multă bulversare în Giulești că îți vine să te așezi pe scările Operei Comice și să înghiți în sec, oprindu-ți lacrimile în gât, ca să nu te vadă plângând copiii care încă mai vin la meci, agâțându-se de mâna bunicilor. Opera Comică, da. Chiar că pare totul o glumă, dar una proastă.

Opera_Comica

Dar nu e timp de stat pe scările teatrului. Și nu e timp de melodramă. Când scrii “Rapid”, instinctul te face să continui fraza cu romantism și poezie, dar cu ce ar ajuta asta acum?

Mai ales când mai sunt doar stropi de boemie în Giulești. Să fim serioși, farmecul Rapidului nu mai e la fel de pregnant ca înainte. Sau mai e la nivel individual, în casa fiecărui suporter, trăind din amintiri. Și acum? Și acum nu e timp de stat pe scările teatrului.

AFC – Academia, “o tristețe de meci”, cum a zis Pancu. Un meci la care el nu s-ar fi dus dacă era suporter. Mulți i-au urmat sfatul, așa că pe Valentin Stănescu s-au întors acasă doar 500 de suporteri, ca să vadă mobila schimbată și să încerce să se obișnuiască așa.

Un tramvai numit dorință

Cândva era aproape imposibil să respiri într-un 41 în drum spre Giulești, înainte de un meci. Acum e prea mult loc gol ca să nu te doară. Înghesuiala din 41 era odată dorința de a umple stadionul. Iar în parcul de lângă Podul Grant îți făceai cu greu drum spre stadion. Acum sunt doar copii, cu mame și bunici, care habar n-au că e zi de meci. Parcă și pasul ți-e mai domol, nu ca înainte, când te grăbeai să prinzi bilet. “Bă, ești la coadă? Ia-ne și nouă 3 bilete.”

Ajungi în fața stadionului și te uiți la oamenii pe lângă care treci. Sunt mulți bătrâni, sunt mulți tați veniți cu băieții lor, câte-un tip rătăcit, cu gluga-n cap, care cândva venea cu brigada lui. Și ochii lor spun tot ce scriu și eu în articolul ăsta: frustare, tristețe, nervi și resemnare în același timp, dor și-un strop de disperare că poate într-o zi nu o să aibă nici măcar atât. Nici măcar o tristețe de meci. M-am întors iar la melodramă? Nu, e realitatea. Singura care mai există în Giulești.

Și cum să nu-ți aduci aminte de trecut, când vezi ruinele din spatele tribunei a doua. Trebuie să te strecori printre ziduri și garduri, să urci pe bucăți de betoane, ca să ajungi la intrarea în tribună. Acolo e filtrul, care-ți caută-n geantă și-n buzunare – doi tinerei – , dar care te lasă să intri aproape cu orice. Păi miză nu mai e, așa că intrăm ca-n parc, ca să ne dam iar în carusel. Că așa a fost viața rapidiștilor, acum sus, apoi mai mult jos. Un carusel cu bare frumoase, scrâșnire de dinți și picături de fericire.

Usa_spre_tribuna_2

Ușa spre tribuna 2

 

Urci scările ascultând înjurăturile unui nene, supărat că dă 15 lei pe bilet, și nici măcar nu te chinui să îți ții respirația în mirosul ăla crunt de urină. E întuneric și răcoare, iar ușa spre teren e întredeschisă. Intră doar puțină lumină în bezna rapidiștilor. Bine și-așa decât deloc.

“Mai stau un pic și plec din țara asta”

Domnul Aurelian e îmbrăcat din cap până-n picioare în vișiniu, iar barba albă îi îmblânzește un pic supărarea din privire și bâțâiala din picior. “Mă leagă de Rapid sufletul.” Dintr-un colț al tribunei își varsă dezamăgirea că-n țara asta nu se regăsește și e hotărât să plece. Și-n toată mohorârea lui, meciurile din Giulești sunt cele la care se întoarce mereu.

Domnul_Aurelian

Domnul Aurelian, în stânga

Mai sus, cu șinele de tren pe fundal, stă Nicolae, care ține cu Rapid de 19 ani. Bunicul lui a lucrat 45 de ani la CFR, așa că n-avea cum să nu țină cu Rapid. “Suntem o echipă muncitoare”. Nici nu îți dai seama dacă e un raspuns actual sau e desprins din cărțile vechi ale lui Ioan Chirilă. Și nu-l condamnă nimeni pe Nicolae, pentru că ăsta e instinctul rapidiștilor, să se vindece de prezent întorcându-se des la trecut. Nostalgie? Nu, repet, e singura realitate care-i mai aduce la stadion pe unii dintre ei.

“Atunci erau încă televizoare alb-negru și-așa vedeam meciurile. Așa că m-a șocat când am venit pe stadion și am văzut verdele gazonului și echipamentele jucătorilor”, spune Dan, căruia tatăl lui nu i-a dat de ales între mai multe echipe. Trebuia să fie rapidist. “Când l-am adus pe băiatul meu de la maternitate, taică-miu îi lipise un tricou și un fanion pe pătuț”. Și povestea lui Dan e foarte des întâlnită în Giulești. Tradiția de familie e unul dintre motivele pentru care oamenii se întorc în tribună.

Dan

Daniel, pentru care susținerea Rapidului e o poveste de familie

 

“Ce mă ține lângă Rapid? Dorința ca echipa să existe în continuare.” Asta zice Ovidiu, un suporter care își amintește că giuleștenii au fost mereu singuri împotriva tuturor. Cu sloganul ăsta au trecut prin timp alb-vișinii, transformându-l în echipament permanent. Rapidiștii s-au obișnuit rebeli, încruntați și mereu cu garda sus. Vremurile grele i-au obligat să fie așa, iar îndârjirea s-a transmis din generație în generație. Tocmai de asta e greu să le dai un sfat acum, e greu să le zici să vină toți pe stadion la un anumit Rapid, e greu să-i faci să se supună unei singure idei, mai ales dacă se simt neîndreptățiți. Rapidiștii nu o să lupte niciodată pentru ceva în care nu cred. Și uite că am ajuns în momentul în care nu mai cred toți în același Rapid.

Ovidiu

Ovidiu: “Ce mă ține lângă Rapid? Dorința ca echipa să existe în continuare.”

Oricum, a bătut Rapidul

S-a terminat 3-0 pentru Academie, așa că a bătut Rapidul pe Rapid. O să scriu asta aici, ca peste zeci de ani cei tineri să citească, să zâmbească un pic și să-și zică în gând “Nebuni au fost rapidiștii ăștia toată viața lor… Numai ei puteau să joace un meci ca ăsta.”

A fost un capitol ciudat și ironic din povestea Rapidului. Un meci fără cântece, cu bucurii scurte la goluri, mai mult din simpatie pentru Nico și Pancu, cu un apus de toamnă rece, cu ambele echipe salutând suporterii, cu semințe scuipate pe scaunele prăfuite și cu urechile țiuind de la claxoanele trenurilor ce treceau pe lângă stadionul tăcut.

Dacă ar fi fost un articol despre Rapidul boem, aș fi scris o tonă de metafore emoționante și aș fi zis că pentru rapidiști e momentul să lase orgoliile deoparte și să construiască. Dar nu-i așa. E un articol scris după “o tristețe de meci”, inspirat de-o realitate dezorientată. Pentru rapidiști, e momentul să facă ce simt, așa cum au făcut mereu. Doar așa, rebeli, îndârjiți și îndrăgostiți de culori o să găsească șina corectă spre Rapidul adevărat.

“Cei care nu țin cu Rapid n-au cum să înțeleagă”, zice Gabi, venit de la Ploiești ca să vadă meciul. Și are dreptate. Oamenii ăștia vișinii, indiferent de Rapidul cu care țin, indiferent dacă-l găsesc sau reconstruiesc pe cel adevărat de care tot vorbesc, indiferent dacă vin 500 sau 10 000 pe stadion, vor avea un farmec al lor. Un farmec șubred acum, dar mereu latent.

Gabi

Gabi, suporter venit de la Ploiești, special pentru meci

Și-am mințit. E imposibil să vorbești despre Rapid fără să fii emoțional. Poate aș fi reușit dacă mă chinuiam, dar oamenii din video m-ar fi contrazis. Poate cuvintele lor sunt semne că, indiferent că vin sau nu pe stadion, au rămas rebeli și îndrăgostiți. Deci, rapidiști. Iar Rapid va exista atât timp cât va avea pentru cine să joace.

Bloggers Lan Party și Tanti Roz. Cum am făcut „senzație” în echipa liceului

Când eram a noua, l-am căutat pe profu’ de baschet din liceu și i-am zis că aș vrea și eu în echipă.
”Vino diseară, la 18:30 în sala de sport, la antrenament.”

Nu știam pe nimeni din echipă și aveam câteva emoții. M-am pregătit cu seriozitate, dar atât de greșit. Atât de greșit! Dar nu mi-am dat seama de asta până nu am deschis ușa sălii de sport.

De ce zic ”atât de greșit?”
Păi:
Pantaloni de trening gri, puțin lărguți și destul de groși
Jambiere de LÂNĂ tricotate de mine (mai am și alte pasiuni în afară de fotbal). Jambiere cu turcoaz, roz și mov. (era încă iarnă afară, deși cred că le-am purtat și primăvara)
Maiou roz cu buline mici și albe
Adidași roz cu alb
Părul mi l-am prins cu un elastic roz

Eram roz cu jambiere de lână!!!

Și am intrat în sală la 18:30. Atunci când îmi zisese profu’. Numai că el începuse antrenamentul de la 18:00. Acest lucru oferindu-mi imensa șansă de a fi studiată din cap până în picioarele mele încălțate cu adidași roz de toate fetele din echipă + toți băieții din echipa liceului. Adaug: care erau îmbrăcați ca niște oameni normali. Eu zici că venisem la aerobic pentru fetițe de 10 ani.

S-a lăsat liniște. Nici măcar nu a râs lumea. Probabil se gândeau toți din ce lume a poneilor am aterizat.
În momentul ăla, cerul a luat culoarea jambierelor și mi-a căzut tot în cap.
Dar am rămas la antrenament, deși mă simteam persona non grata. Pentru că, na, chiar eram ciudată.
Și am rămas și în echipă. Și am jucat și în primele 5. Ciudata știa baschet cât de cât.

Am povestit asta, pentru că la sfârșitul săptămânii o să mă duc la un alt fel de antrenament, care mi-a amintit de momentul din liceu.

Între 5 și 7 mai, mă duc pentru prima oară la Bloggers Lan Party, un eveniment în care vloggeri și bloggeri joacă turnee de gaming și board games. E a 14-a ediție și oamenii sunt deja ca o echipă care face lucruri mișto încă din 2012. Ediția de acum e specială, pentru că are loc în cadrul East European Comic Con, de la Romexpo.

Știu doar câțiva oameni de acolo și am câteva emoții. Am câteva emoții, pentru că cine știe cum o să-mi fac intrarea de data asta.

O altă intrare glorioasă a fost când m-am apucat de fotbal. Am numit întâmplarea Ziua în care fotbalul m-a bătut.

Deci, va fi un weekend amuzant. Mai ales pentru ceilalți prezenți la eveniment. Dacă vrei să fii printre ei, vezi că se pun la bătaie 50 de locuri. Și așa poți ocupa unul.