VIDEO: Episod special de Crăciun | Balonul rotund al copilăriei fără zâmbet

Reportajul care nu are legătură cu fotbalul, dar are legătură cu o echipă de 20 de micuți din comuna Optași-Măgura, județul Olt, mai curajoși decât orice câștigător de Liga Campionilor care a dat un gol în ultimul minut al meciului.

Numai că de micuții aceștia nu știa nimeni nimic. Și cât de mulți or mai fi așa ca ei… O prietenă bună psiholog mi-a povestit cum a fost în vizită la școala din comuna lor și cum a intrat întâmplător la ei în clasă. Mi-a zis că a văzut depresia pe fața lor și a aflat că unii dintre ei sunt foarte săraci și chiar fără părinți.

De Sfântul Nicolae le-am făcut o vizită și după timpul petrecut acolo cu ei am rămas un pic blocată. Nici nu știm cât de fericiți ar trebui să fim că suntem aici, unde avem atât de multă deschidere la informație și puterea de a alege între mai multe variante.

Povestea în imagini este aici:

Variantele lor sunt doar una, de fapt: un univers strâmt, din care e posibil să nu iasă niciodată. Un univers în care bucuria mare a sărbătorilor e că tata se întoarce de la muncă, din străinătate, și aduce haine noi. Sau o ciocolată mare, pe care nu au răbdare să o rupă în bucăți.

IMG_2133

Poza de după o ciocolată cu lapte

 

Dintre toate cadourile pe care le-au primit, două lucruri i-au bucurat cel mai mult:

  1. Baloanele, pe care mă rugau să le umflu și, credeți-mă, înainte să fiu mamă o să mă perfecționez în așa ceva, pentru că era incredibilă bucuria lor când vedeau că se umflă balonul.
  2. Telefonul meu, în care nu înțelegeau cum se puteau vedea. Cum observau că scot telefonul din buzunar, se lipeau de mine și se ridicau pe vârfuri, ca să-și vadă fața în ecran.

Gândiți-vă ce lucruri simple sunt astea pentru noi. Baloane. Cui îi pasă de baloane când avem mailuri de trimis și deadline-uri de respectat. Noi mergem la supermarket, umplem cărucioare, apoi umplem mașina, apoi umplem frigiderul și uităm tocmai de magia asta a baloanelor. Sau a lucrurilor simple, mai degrabă.

IMG_2111

„De ce ai desenat fețele triste?” Băiețelul îmi lasă caietul lui și pleacă

 

“Mai vii și mâine?”

Om de 25 de ani am întors privirea, că nu știam cum să răspund. Am încercat să vorbesc cu cât mai mulți dintre ei. Unii dintre ei au fost foarte prietenoși, alții nu au vrut să interacționeze, iar unele fetițe pur și simplu nu aveau reacție. De parcă nu știau cum ți se schimbă fața când te bucuri sau cum e să zâmbești. Una dintre surorile despre care vorbesc în clip a stat cu mâna înțepenită pe punga ei de cadouri uitându-se în gol, fără ca măcar să fie curioasă ce a primit.

IMG_2102

Daniela și Clara

 

Doamna educatoare Virginia avea ochii înlăcrimați și spunea că singurul lucru pe care-l mai face când ajunge acasă, înainte să se culce, este să ia un magneziu, pentru că nu mai e în stare de nimic.

Am plecat de acolo cu imaginea lor în minte, cu tristețea că le va fi atât de greu în viață  și cu rușinea pentru mine că nu mă bucur mai mult de lucrurile și momentele pe care le am.

“Tu ai cal?”

“Da, am unul acasă. E maro.”

Nu am înțeles de ce m-a întrebat așa ceva. Dar mă bucur că i-am răspuns că am cal. E ca și cum i-am răspuns în realitatea întrebărilor ei, un copil. Realitate la care noi, ăștia mereu grăbiți, nu mai avem acces.

Răspunsul ăsta m-a făcut să mă trezesc la realitatea corectă măcar pentru câteva zile, până să mă lovească iar ritmul vieții pe care o duc.

Mulțumesc mult colegilor de la United Media Agency, Urban Bike, Societatea Biblică Interconfesională din România și tuturor prietenilor care m-au ajutat să le fac o bucurie celor 20 de micuți curajoși.

Să aveți un Crăciun în care să vă treziți la realitatea corectă. Iar dacă nu aveți cal, măcar un balon rotund să vă cumpărați și să-l agățați în brad. Și nu uitați ceva important: “Viața e frumoasă, dar merită trăită.”

IMG_2151

Steluțele sunt pentru cei care sunt cuminți toată ziua

 

IMG_2128

 

IMG_2147

Cristina

 

Anunțuri

M-a înțepat inima și m-am trezit. Întâlnirea cu o campioană olimpică

Toți avem zile în care tot ce facem ni se pare inutil. La mine au venit mai multe la rând și chiar m-am gândit să renunț la „Ruj pe bară”. Eram prea obosită să mai construiesc. Că așa îmi văd proiectul. Ca o casă pe care o construiesc și din când în când îi mai cad ușile sau acoperișul.

Dar de ce zic asta?

Miercuri seara am fost la ultimul curs de marketing sportiv organizat de Sports Business Academy. În sală a intrat Loredana Dinu, scrimeră care a câștigat aurul la Jocurile Olimpice de la Rio, în 2016. De când am văzut-o, nu am mai putut să o las din ochi, pentru că e așa frumoasă și plăcută la vorbă.

Loredana ne-a zis povestea carierei ei și ne-a explicat cum și-a construit ea “casa”, casa asta pe care eu o am acum cu găuri în pereți.

Iar în momentul în care a început să vorbească despre monstrulețul din mintea ei, m-a lovit în plex. După Jocurile Olimpice de la Londra (2012), Loredana a decis să se retragă. Eliminarea prematură de la Olimpiadă (în sferturile de finală) a fost un șoc pentru ea. Și monstrulețul din cap a convins-o că nu mai e bună la ce face. Gândurile, temerile și nemulțumirile pentru propria persoană au determinat-o să se oprească din ceea ce iubea mai mult. Obosise. S-a apucat de cu totul altceva, lucrând la o agenție de recoltare de celule stem. Departe rău de sala de antrenament.

Dar nu s-a lăsat învinsă. Și a început să lucreze cu mintea ei, să o antreneze așa cum făcea când mânuia spada. A citit multă psihologie, a făcut terapie, meditație, a învățat să fie mulțumită cu ceea ce e, fără să îți mai provoace singură niște așteptări enorme.

În 2015 s-a întors la prima ei dragoste. Dar mai avea un hop până la Jocurile Olimpice de la Rio. O accidentare i-a activat din nou monstrulețul, care a început să-i roadă toată încrederea în ea. Se simțea ținută pe loc, în timp ce colegele ei se antrenau pentru Olimpiadă. Și deveneau din ce în ce mai bune. Iar ea devenea din ce în ce mai supărată pe ea însăși. Cunosc atât de bine sentimentul, întrecerea asta cu alții, când, de fapt, singura întrecere valabilă e cea din mintea ta.

Atât de pornită era Loredana, încât s-a prezentat la un concurs în cârje. Câte eforturi suntem în stare să facem ca să ne potolim mintea, nu?

Înainte de Rio, a fost anunțată că va merge la Jocurile Olimpice doar cu statutul de rezervă.

“Mi-am dorit să intru în pământ și să dispar, m-am simțit exclusă, nedorită. Și, ca să vedeți cum funcționează mintea, am început să-mi aduc mie critici: dacă aș fi stat mai mult la antrenamente, dacă aș fi muncit mai mult și tot așa. Și când mi-am dat seama că nivelul stimei de sine scăzuse mult, am zis stop. Am zis că e momentul să mă retrag. M-am întors acasă, m-am calmat, m-am adunat. Până atunci, aveam scenariile mele, credeam în povestea asta, mă vedeam acolo, pe podium. Și după câteva zile de suferință am început să mă privesc ca un observator detasat de emoții. Mi-am dat seama că dincolo de toată această suferință e de fapt un om împlinit, mulțumit, care a dat 100 % din resursele sale. Un om care dusese cea mai grea luptă. Și mi-am zis că voiam să mă bucur de moment, de colege și am acceptat faptul că e posibil sa nu concurez.

Pentru a doua oară în viața ei, ajunsese la acceptare. Și ce-a urmat la Rio…

“Scenariul nu a fost acesta. Am intrat în finală. Adversara mea era mai înaltă și mai montată decât mine. Aveam inima cât un purice, presiunea era mare, pentru că într-un asalt se poate schimba complet destinul. Am reușit să o înving. Și am câștigat finala și ne-am împlinit o dorință din copilărie. Am ajuns aici după mai bine de 20 de ani de muncă. Cred că zâmbetele și lacrimile de la sfârșit spun mai multe decât cuvintele mele:

Am stins lumina în sală și am privit clipul. Nu cred că am respirat de mai mult de două ori până s-a aprins din nou becul.

În fața mea stătea un om care reușise să învingă monstrul din mintea ei. Și eu cred în semne. Și toată povestea Loredanei a fost ca o împunsătură de spadă în pieptul meu.

I-am pus două întrebări Loredanei:

Mai ai probleme cu monstrulețul din mintea ta?
„Să nu crezi că am scăpat definitiv. Doar că mi-am creat un mecanism de gândire mult mai eficient. Și când apar temerile și fricile, imediat știu să le alung. Meditație, exerciții cu psihologul sportiv, exerciții mentale de recunoștință. Încerc să găsesc motive pentru care sunt recunoscătoare în viață, apoi mă gândesc care sunt dorințele mele. Și îmi doream să fiu pe podium. Și fără aceste eforturi pe partea mentală nu aș fi reușit.”

La ce te gândeai când erai pe podium și cânta imnul României?
„O, Doamne… Mereu când privesc momentul mă încarc pozitiv. Cred că mă voi încarca pe viață cu energie pozitivă. A fost la fel ca în exercițiul meu mental. Îmi imaginam că sunt pe podium cu o medalie la gât și îmi imaginam că îmi vine să țip de bucurie. Asta am simțit și pe podium. După ce m-am calmat puțin, mi-am amintit persoanele care m-au ajutat foarte tare. Din păcate, tatăl meu și antrenorul meu care m-a format nu mai sunt. Am simțit lipsa lor și m-am gândit cât de fericiți și mândri ar fi fost. Deși totul a durat doar câteva minute, am trecut prin mai multe stări. Aveam zâmbetul până la urechi, nu ne mai puteam reveni.”

Am plecat de la curs liniștită. Mi-am dat seama că nu o să renunț la „Ruj pe Bară”. Datorită Loredanei Dinu. Datorită lui Cristi Gheorghe, care a pus la cale cursurile de marketing și care mi-a dat curaj. Datorită celor din Clubul suporterilor Arsenal din România, pe care mă bucur că i-am întâlnit. Și altor prieteni care cred în mine și care îmi zic că am nevoie de injecții cu încredere. Acestea sunt motivele mele de recunoștință. Doar câteva dintre ele.

O să-mi amintesc mereu cum într-o seară de miercuri, campioana olimpică Loredana Dinu m-a făcut să nu îmi dărâm singură casa. Să fii campion nu înseamnă să câștigi medalii și atât, înseamnă să inspiri oameni. Să-i ajuți. Să-i salvezi. Mă gândeam miercuri, în drumul spre casă, că arma Loredanei, desi a făcut scrimă, nu e spada. Mintea ei a devenit arma care a făcut-o campioană.

Miercuri m-a înțepat inima. Și m-am trezit.

FENCING-OLY-2016-RIO

Bucuria de la Rio / http://www.prosport.ro

 

24273306_1569869536439775_1492977972_n

Asta-i fața mea emoționată 🙂

medalie

Colaj_1

A învins, deși a ieșit pe ultimul loc. Acum e subiect de film la Hollywood

Îți fac cunoștință cu Michael „Eddie the Eagle” Edwards, care acum are 54 de ani. A rămas în istorie ca schiorul care în 1988 a devenit primul reprezentant al Marii Britanii la săriturile cu schiurile la o olimpiadă, după 59 de ani în care englezii au stat pe bară la proba asta olimpică.

În acel an, Eddie a terminat probele de sărituri de la 70 și 90 de metri pe ultimul loc. Acolo, pe ultimul loc, Eddie dădea din mâini de fericire așa cum dă un vultur din aripi, pentru că își îndeplinise un vis. Iar lumea era în delir, pentru că în fața ei stătea țanțoș în schiuri exemplul că poți învinge, chiar și atunci când nu-ți stă atârnată la gât o medalie. 🙂

eddie-the-eagle-interview-large

Credit: Getty Images

eddie2-large

Credit: REX

De când era mic, Eddie n-avea decât un sigur vis: să ajungă la Olimpiadă. Și tot de când era mic, s-a obișnuit ca lumea să nu-i dea vreo șansă. A luat sporturile la rând, dar nu era talentat la niciunul. Până când a descoperit săriturile cu ski-urile.

Ca să ajungă să sară de deasupra lumii înghețate, a fost nevoie să țină piept celor din jur. Începând cu tatăl lui, care îi spunea des că o să-și rupă gâtul și că mai bine se face zugrav și continuă afacerea familiei, până la Comitetul Olimpic Englez, care a modificat regulamentul tocmai ca să nu-l trimită pe Eddie la Olimpiadă. Pentru că ar fi costat prea mult deplasarea.

O să vezi cum a găsit o portiță, ca să ajungă acolo unde se-nalță vulturii. Nu, nu în vârf de munte. Ce a reușit el dovedește că nu e nevoie să ajungi în vârf ca să fii fericit. E după caz real și e pentru cazuri reale, adică pentru noi și viața noastră, transformată de multe ori într-o olimpiadă, cu probe și clasament.

Aici trailerul și mai jos morala mea.

„Cel mai important lucru în viață nu e triumful, ci lupta. Lucrul esențial nu e să învingi, ci să lupți frumos”, spunea Pierre de Coubertin, fondatorul Comitetului Internațional Olimpic in 1894. (Da, da, Pierre de Coubertin, strada care te duce la National Arena)

Importantă e lupta, nu triumful. Asta e valabilă și pentru noi și lupta pe care o ducem zi de zi ca să realizăm ceva, ca să ajungem undeva. Luptăm, ne zbatem, alergăm după acel viitor când totul o sa fie bine. (De câte ori am auzit asta…) Iar când obținem mici victorii, nici nu băgăm de seamă, pentru că suntem prea obsedați de momentul când totul va fi perfect. Momentul triumfului. Poate el nu există undeva, cățărat pe un munte înzăpezit. Sau poate există, dar noi nu o să înțelegem nimic din el, pentru că nu ne-am bucurat și nu am trăit cu adevărat drumul până la el.

De fapt, e posibil ca triumful nostru să fie atunci când realizăm că ne place lupta asta de zi cu zi și că suntem fericiți că o purtăm. Fără să ne enervăm că alții o duc mai bine, fără să punem la suflet eșecurile, fără să ne plângem non-stop. Triumful nostru e atunci când ne transformăm în Eddie și ne bucurăm de fiecare metru cu care ducem lupta obligatoriu înainte. O să termin de scris articolul ăsta și o să dau din aripile mele de vultur. Și o să încerc să mă bucur de drum și de luptă. Viața e frumoasă, dar merită trăită. Și luptată.

Un film de văzut. 🙂

eddietheeaglereal-large

Credit: telegraph.co.uk

 

Seara în care i-am spus lui Tudor Chirilă că tatăl lui a scris 16 cărți, nu 29. Și o poză “de poveste”

Articolul ăsta e pentru toți cei care ați trecut prin momente penibile în ultima vreme. O să vă simțiți mai bine cu voi înșivă în câteva minute.

1. Sunt fană declarată Ioan Chirilă, pe care toți rapidiștii îl iubesc, pentru că a scris “Glasul roților de tren”.
2. Am fost miercuri seară la concert Vama. Nu am mâncat în ziua concertului cine știe ce, iar când am ajuns la concert, mi-am luat un pahar de vin.
3. L-am văzut pe Tudor Chirilă și la teatru, și în interviuri pe net. Mi se pare că vorbește curat și cu morală, așa cum scria și tatăl lui. De curând am găsit și un discurs ținut de el la TEDx (îl găsiți la câteva scroll-uri mai jos), în care vorbește despre cum oamenii ar comunica mai bine dacă ar avea răbdare să asculte poveștile din spatele fiecăruia dintre ei. În mintea mea, așteptam un moment în care să-l întâlnesc și să-i zic că e mișto și că zice lucruri care îți ajung la suflet. Plus obligatoriul “tatăl tău m-a inspirat să scriu despre fotbal și să îmi fac blogul ”.

Asta a fost introducerea. Urmează momentul meu de magie neagră, la modul că am gândit cu creierul în beznă.
După concert, am mai rămas la o bere cu o prietenă cu care venisem și cu frati-miu. Și v-am zis că băusem deja niște vin. Nu mai băusem de ceva vreme, așa că simțeam că sunt puțin tulburată.

Tudor iese din backstage. Apoi intră la loc.

Frati-miu: Gata, mergem să facem poză cu el!
Nu știu cum am ajuns la ușa de lângă scenă, cu telefonul în mână, gândindu-mă la nimic. Jur. Aveam în cap nimic. Urma să îl întâlnesc pe Tudor, căruia, în alte condiții, aș fi vrut să-i zic atâtea. Dar acum aveam în cap atâta nimic…

Apare Tudor. Emoțiile mi-au dat-o directă în freză. Și, în continuare, în minte aveam nimic. Gol.

Prietena mea: Și ea (arată spre mine) vrea poză cu tine! Și trebuie să-ți zică povestea ei! Hai, spune-o!

Eu (cu bezna în cap, mă duc langa Tudor și zic): Mă gândesc să ți-o zic alta dată.

Fac poza. Era ca și cum neuronii îmi fugiseră din cap ca pesediștii din Parlament. Parcă nu îmi dădeam seama ce se întampla.
Prietena mea: Hai, zi povestea ta!
Pur și simplu mi-au ieșit cuvinte din gură, fără să le dau eu voie:
Eu scriu despre fotbal și primesc mesaje de la oameni, care îmi zic că le-ar plăcea să fiu un al doilea Ioan Chirilă. Să duc mai departe POVESTEA FOTBALULUI ROMÂNESC, (în mintea mea era ceva de genu’: cum să spun un clișeu asa mare…) chiar dacă pare clișeu ce spun. (Ce naiba fac, spun?)
Tudor:  Să scrii din nou “Glasul roților de tren”, nu? (cred că asta a zis, că eram plecată în gaura neagră a universului).
Eu (zâmbind tâmp): Da, Glasul roților de tren, volumul 2. Hihihi (râs nefiresc)
Apoi am vrut să zic că îmi propun să citesc toate cărțile scrise de Ioan Chirilă, dar cuvintele s-au înghesuit în altă ordine în drumul de la creierul care hiberna la Tudor:
Eu: Să știi că am citit toate cele 16 cărți ale tatălui tău ( ce a fost asta, de unde au apărut cuvintele astea?!)
Tudor: Tata a scris 29. Îți zic sigur.
Eu ( absolut fără nicio idee despre ce vorbesc, dar încercând să par sigură pe mine): Serios, 29?
Tudor: Eu le-am citit pe unele de când erau sub formă de manuscris. Tata mai scria niște pagini, apoi eu și frati-miu le citeam. Era ca și cum citeam pe episoade.
Eu,
regretând că am ieșit din casa în ziua aia, luna asta, anul ăsta, viața asta: Foarte tare! (ce pot să mai adaug?…)
Tudor: Oricum, dacă ai citit 16 cărti, e tare. Nici eu nu am citit 16 cărți.
Eu, regretând că am scos minciuna aia pe gură așa, aiurea, simțeam că vreau să mă disculp, dar na, tot ce am scos a fost:
Nu știu, am băut și o bere și mda… (taci, taci, oprește-te!)

Tudor se întoarce spre iubita lui, moment în care m-am gândit că ceva mai jalnic nu mai pot adăuga, poate doar să zic ceva de bine de Dragnea, așa că îi întind mâna și zic:
Mă bucur că te-am întâlnit. ( Așa, la modul …”am zis ce aveam de zis, eu acum plec”)
Nici nu știu ce a răspuns, sincer. Eram prea ocupată ca să mă înjur în gând. Îndreptându-mă spre masa mea, mi-am dat seama că nici nu i-am zis cum se numește blogul meu.

Stiți cum a fost totul? Ca atunci când îți învățai pentru un examen, aveai toate informațiile stocate în minte, iar la examen scriai cu totul altceva. Bălării, nimic din ce iți repetaseși acasă.

Concluziile:
1. O să fug de acum înainte de a-mi plănui lucruri așa des. Că nu se întâmplă cum vrei tu, mai ales când ești emotiv și nici berea nu are efect de curaj asupra ta.

2. Zicea Tudor în conferința TEDx de care am zis mai sus că un instrument al viitorului care să ne ajute în epoca asta a vitezei ar fi un device pe care oamenii să-și încarce temerile și visele și cel cu care intră în discuție să le vadă. Imi imaginez un stick pe care să-ți salvezi toate cuvintele pe care vrei să le zici și toate fricile care te pot împiedica să reușești asta. Dacă aș fi avut un stick ca ăla când am vorbit cu Tudor…

Tudor mai zice să-ți spui povestea pe scurt, cu creativitate și curaj. Cred că cel mai important este curajul. Curajul de a fi tu în fața unui om care nu-ți știe fix temerile și visele care puteau fi încărcate pe stick. Dar stickul nu există. Deci, ce te faci?

Păi cred că nu-ți rămâne decât să iei povestea așa cum e. Învățând din ea și încercând să nu te critici prea rău. Eu m-am criticat, dar chiar Tudor, cu discursul ăsta la care chiar ar trebui sa dați PLAY, m-a potolit.

Deci, voi cei care ați făcut lucruri penibile în ultima vreme, învățați să iubiți greșeala, că și ea naște o poveste. Și o poveste înseamnă că ai trăit ceva.Și asta contează cel mai mult, până la urmă.

3. Tudor, să știi că am citit doar 5 cărți scrise de tatăl tău. Dar “Glasul roților de tren” am citit-o de 4 ori. Și de data asta nu mai vorbesc aiurea și nici bere n-am băut. Mai jos, poza mea cu Tudor. Întâlnirea mea cu el nu putea fi descrisă mai bine de-atât. O poză de poveste.

poveste

Am adunat 25 de puncte în 25 de ani. Clasamentul lucrurilor învățate până acum

Au trecut 25 de ani de când m-am născut și nu-mi vine să cred. Dar măcar știu că n-au trecut degeaba. Altfel, n-aș fi avut cu ce să umplu rândurile de mai jos.

După o analiză tehnico-tactică a vieții mele până acum, am scris lista asta. 25 de idei care mi-au venit în cap. Or mai fi și altele, dar le las momentan pe banca de rezerve, că astea mi se par mai importante acum.

De reținut e că dacă aș ține cont de tot ce am scris, ar fi și mai bine. Nu am putut să fac asta, doar am început, apoi am renunțat. Iar am început și tot așa… Poate îmi reușesc măcar câteva în 2017. La fel vă doresc și vouă!

Ce cred eu că am învățat până acum, deși nu am pus în practică de cele mai multe ori.

1. Nu te amăgi și nu te minți singur/ă. Dacă celorlalți îți e jenă să le zici mereu totul în față, de tine să nu-ți fie. Fii sincer/ă, nu te fraieri. Că tot tu o să ți-o iei în freză.

2. Mișcă-te. Acționează! Nu e de ajuns să spui “o să”, “de la 1”,”de mâine”, “de luni”. Pe cât de mult amâni și te gândești că vei face ceva în viitor, pe atât de mult vei rămâne blocat pe loc.

3.  Mișcă-te, partea a doua. Fă sport! Sală, bicicletă, fotbal, orice.

4. Disciplinează-te. Marchează-ți câteva lucruri pe care le faci săptămânal pentru tine, în afara jobului. Și ține-te de ele. O să fie greu la început, dar o să te ajute enorm. Fără disciplină nu ajungi nicăieri. Ordine în dezordine e doar o expresie. Dacă nu te organizezi, un mic eșec te poate dărâma de tot, pentru că nu vei ști de ce să te agăți. Având niște lucruri stabilite din timp, îți va fi mai ușor să îți revii.

Nu te gândi că într-o zi te vei trezi și vei fi liniștit/ă toată ziua și totul va curge lin și viața va fi minunată. Asta nu se va întâmpla. 😊Dar gândește-te că tu te vei trezi și vei fi motivat/ă, pentru că vei avea lucrurile tale de făcut. Și ele îți vor aduce liniște.

5. Spune NU. O să doară ca naiba, pentru că nu ești obișnuit/ă. Vei simți că superi oameni, vei simți schimbarea lor de atitudine față de tine, se vor strica prietenii (care, de fapt, n-au fost niciodată sincere, tocmai pentru că un NU le strică). Te vei învinovăți. Dar vei câștiga  din exercițiile astea. Așa vei fi de partea ta. Acel NU e, de fapt, un Da pentru tine.

Vei supăra oameni. Și asta e minunat. Pentru că „nu știu care e cheia succesului, dar știu care e cheia eșecului: să încerci să-i mulțumești pe toți.” (Bill Cosby)

6.  Ai curaj. Imaginează-ți că îți cumperi un munte și că muntele va primi numele tău cândva. După mulți ani de viață în care doar te-ai complăcut, va fi imposibil să studieze copiii la geografie “Muntele N-am Riscat Niciodată”.

7. Vorbește cu ai tăi mai des. Iar atunci când n-ai chef să-i suni, amintește-ți cât timp ai pierdut vorbind despre fostul / fostă. Câtă energie ai pierdut gândindu-te la el/ea. Câte minute care nu ți-au adus nimic, în afară de dureri de cap.

8.  Nu te mai simți vinovat/ă pentru orice.

9. Nu mai despica firul în patru. Ce e făcut rămâne făcut. Fii prezent/ă! “Cine se internează în trecut e bolnav astăzi, suferă de frica zilei de mâine și nu se va lecui vreodată.” Așa zice Traian Ungureanu în cartea “Manifestul fotbalist”. Nu mai gândi atât! Ia o pauză între reprizele de răscolit în minte întrebări și răspunsuri.

10.  Nu mai spune tot tuturor celor din jur. Păstrează mai multe pentru tine.

Andreea Esca l-a întrebat într-un interviu pe Smiley: De ce nu citește lumea prin presă lucruri despre tine? Iar Smiley a răspuns: Îmi place să fiu discret, altfel n-aș putea să am nimic real în viața mea. 

11.  Mă gândeam să schimbăm urarea de Anul Nou “Sa fii fericit/ă!” cu “Să fii așa cum te arăți pe Facebook!” Concentrează-te pe ce faci, nu pe ce faci ca să vadă lumea că ai făcut. Ajungi obsedat/ă de asta și, de fapt, uiți ce e mai important: să te bucuri cu adevărat.

12. Dacă ai ajuns într-o gaură neagră și simți că ești ultimul om și nu ai idee ce e cu tine pe planeta asta, plânge-ți de milă. Dar într-un timp limitat. Deci, fără prelungiri. Fără melodrame, victimizări luni întregi, stat pe Facebook și înjurându-i pe cei care-și pun poze din vacanțe. E simplu. Ce ai de făcut acum? Mâine tot o să vină, nu o să se oprească lumea în loc că ești tu trist/ă. Scoți capul din gaura neagră și iei lucrurile pe rând. Începutul e cel mai greu, știu. Până prinzi firul care te scoate de tot din groapă. Cine vine-n groapă, fără chin nu scăpa. Dar după O SĂ FIE BINE.

13. Propune-ți să faci altceva primul lucru dimineață în afară de a te uita la telefon.

14. Citește mult. Despre lucruri care te dezvoltă pe plan profesional, dar și poezii, cărți polițiste, biografii, orice. Nu o să o bag p-aia cu dezvoltarea vocabularului, că nu ne pregătim să dăm capacitatea. E vorba de dezvoltarea ta că om. Și în cărți găsești moduri de a trăi din care să te inspiri. E ca la shopping, când îți cauți o cămașa care să-ți vină bine. Așa e și cu poveștile din cărți. Unele s-ar putea să fie croite special pentru tine.

15.  Uită-te la filme. Dar fii atent/ă la ele mai mult, nu te uita doar ca să ai ce să faci când mănânci niște popcorn și bei cola. Poți reține multe lucruri importante si de acolo.

16. Mergi la concerte și destrăbălează-te. Acum depinde și ce concert, evident. Dar într-un an întreg, sigur găsești un concert în care să sari ca nebunul/nebuna și să simți basul în stomac și să cânți versurile până te ustură gâtul.

17. Uită-te la fotbal, că înseamnă mult mai mult decât niște băieți care dau cu piciorul în minge. “Dupa Euro 2000, sex-shopurile trebuiau închise. Cine căuta dragoste și emoție se putea încărca pe viață privind spectacolul de pe stadioane.” (Tot Traian Ungureanu, in „Manifestul fotbalist”)

Daca mai vrei dovezi, uite una tocmai din Islanda, sau una de la suporterii Realului, care-l aplaudă în picioare pe Ronaldinho. A, parcă mai era una. ASA CEVA NU SE UITĂ NICIODATĂ

18.  Fă alegerile tale, nu mai întreba în stânga și în dreapta. Asta înseamnă să pasezi responsabilitatea. Nu mai face asta, pentru că o să ai momente de luciditate, în care o să-ți dai seama cât de slab/ă ești când zici la orice răscruce “Tu ce părere ai? Ce să fac?” Fă ce simți tu, că despre tine e vorba. Tu vei primi și răsplata, tu vei încasa și partea urâtă.

19. Un NU primit e doar un NU și atât. Nu e capăt de țară. Fie vorba de job, fie vorba de relații. NU nu e o boală irecuperabilă. E un fel de pojar care durează cam 2 săptămâni. Nu te văicări mult că l-ai primit. O să mai primești și altul. Și n-o să mori.

20. Nu te aștepta ca lumea să te înțeleagă. Nu e nimeni dator cu asta. Important e ca tu să te înțelegi singur/ă.

21.  Nu fi enervant de precaut/ă. Precauția exagerată e ca un fotbal jucat prea tactic, sec, fără emoție. Mai lasă asta deoparte și fă loc și pentru fantezie. Fii mingicar măcar din când în când.

22. Sună egoist, dar fii tu rolul principal în viața ta. Că dacă tu nu ești bine, nu îi poți ajuta pe cei din jur.

23. Nu te culca pe o ureche. Să ai un 1-0 în minutul 30 nu înseamnă că o să câștigi meciul. Cam așa și în viață. Nu te mulțumi doar cu 1-0.

24.  Nu fi cel mai mare dușman al tău. Nu pune răul înainte, iar dacă-l pui, măcar bagă o glumiță în gând, la finalul negativismului tău. E greu să scapi de obiceiul ăsta, dar măcar repetă în cap și varianta bună, de fiecare dată când ești atacat de aia rea. Spre exemplu: “N-o să iasă treaba cu blogul ăsta, nu interesează pe nimeni ce zic.” Atunci intervine contra-atacul “Hai să încerc o vreme, totuși mă citesc niște oameni. Măcar fac ce-mi place. Numai și pentru asta, ar trebui să atrag niște oameni care să rezoneze cu mine”. PLUS Nu pune presiune pe tine. O să cedezi. Nu-ți da autogol.

25. Nu promite, dacă nu ești sigur că poți să faci ceva. Pe lângă faptul că dezamăgești oameni, te stresezi și tu. Asta are legătură cu NU-ul de la punctul 5, pe care trebuie să-l zici mai des.

Nu o să promit că voi reuși să pun în practică toate cele 25 de puncte. Dar o să încerc. Și doar încercând o să strâng experiențe. Și uite așa o să adun puncte noi și valoroase în clasamentul vieții mele.  😎

Să aveți un an în care să fiți și să faceți ce vreți voi. Asta e cel mai important. Și punctele. Adunați puncte!