Un vis împlinit|”Cineva din tribună se plângea că e frig. Eu nici asta nu mai simțeam…”

“Fiecare femei suntem diferite”, cum ar zice Hagi. Unele visează să ajungă pe un stadion și să asculte imnul Champions League. Și încă din copilărie, descoperă în dreptunghiul verde cu două porți un stil de iubire. Și toți știm ce năvalnic se îndrăgostesc unele femei. Și de multe ori trăiesc agățate de o dragoste platonică. Până când, într-o zi, karma și un bilet pe Santiago Bernabeu transformă un vis într-o întâlnire reală.

Cristina este una dintre aceste femei. O știu de vreo 7 ani, de când ne-am întâlnit în redacția de la Gazeta Sporturilor. Iar prietenia noastră rezistă, pentru că oricât de departe ne-ar duce drumurile una de cealaltă, ne întâlnim din când în când la vreo intersecție, în care ne aducem aminte ce frumos e să iubești năvalnic fotbalul.

Miercuri a fost la meci, la Real Madrid – Borussia Dortmund și de-abia așteptam să-mi povestească experiența. Apoi m-am gândit că mai bine ne povestește tuturor.

Deci, ea e Cristina. Cea mai curajoasă și luptătoare dintre prietenele mele. Cea mai fericită Cristină din univers, atunci când Real Madrid a intrat pe teren.

✔️ De cât timp îți doreai să ajungi pe Santiago Bernabeu?
Cred că din primul moment în care am descoperit Real Madrid, când zeii fotbalului european și nu numai erau: Luis Figo, Zidane, Roberto Carlos, Ronaldo, etc. Mai exact de 17 ani. (Încep să mă simt bătrână când văd numărul ăsta).

✔️ De ce Real Madrid?
Nu știu. Așa a fost să fie. Cred că mai degrabă Real m-a ales pe mine decât l-am ales eu pe el. Îmi aduc aminte că atunci când eram mică, cedam înainte de ora 21:45 și adormeam. Și îl rugam pe tata ca orice ar fi să mă trezească înainte să intre Real pe teren. Și ațipeam fredonând imnul Champions League. Bineînțeles, tata nu reușea uneori să mă trezească, iar 1-2 zile nu vorbeam deloc cu el pentru că ratasem meciul…

✔️ Ce ai simțit când ai auzit imnul UCL pe viu?
Încă din momentul în care am auzit imnul Realului, eram în delir. Imnul UCL este fabulos, mai ales dacă îl asculți pe un asemenea stadion, la un asemena meci.  La un moment dat, cineva din tribună se plângea că este foarte frig. Eu nici asta nu mai simțeam…

Și cum prietenul adevărat la meciuri de UCL se cunoaște, asta am primit pe Facebook miercuri, pe la 21:45.

✔️ Care a fost primul gând când ai aflat că “gata, mergi la meci”?
Cea mai bună prietenă și soțul ei mi-au făcut surpriza. Și deși știam că se țin de cuvânt atunci când promit ceva, până în ultima clipa îi tot întrebam: dar noi chiar mergem? Nici măcar când am ajuns în fata stadionului nu îmi venea să cred. Poate pare absurd, dar uneori când visezi atâția ani un lucru, ajungi să crezi că nu se mai poate îndeplini.

✔️ Ce ti-a placut cel mai mult pe stadion?
Probabil sunt subiectivă, dar absolut totul. În urmă cu un an am pășit prima dată pe stadion (din păcate nu era niciun meci atunci) și am avut timp suficient să analizez fiecare bucățică. Este fabulos! De la firul de iarbă ce te pune mereu în impas (te face mereu să te întrebi dacă este natural sau artificial) până la… nu știu, gresia din cabinele de duș ale fotbaliștilor.

✔️ Cum sunt suporterii?
Suporterii sunt foarte pașnici. Oricând ai putea să aduci un  copil de 2-3 ani pe stadion fără să îți fie teamă că va avea un impact negativ asupra educației lui. Lângă mine a stat un copil de aproximativ 4 ani împreună cu tatăl lui. Se comporta ca un adevărat comentator. Când nu înțelegea ceva, își mai întreba tatăl care ii răspundea cu mare admirație.

✔️ Ți-a displăcut ceva?
Când iubești Realul nu are ce să îți displacă. Poate doar că Ronaldo nu mai avea vestita șuviță… 😊)

✔️ Erau femei multe pe stadion?
Erau suficient de multe femei. Și au o mentalitate diferită față de a noastră. Femeile, în marea lor parte, sunt cochete pe stadion și nimeni nu comentează nimic. De fapt, nimeni nu face vreo diferență între bărbați și ele. Nu cred ca îți mai stă gândul la asa ceva. Te bucuri de moment și atât.

✔️ Ce părere ai despre femeile pasionate de fotbal?
Le admir enorm pe cele care pot să își păstreze pasiunea până la capăt. În România, mentalitatea este de multe ori greșită. Dacă ții cu o echipă, e clar că o faci pentru că fostul / actualul/ fratele/ bunicul/ tatăl/ amantul mamei, etc ține cu acea echipă. Dacă începi să vorbești despre fotbal cu un bărbat, te privește superior. Dacă începi să îi dai niște replici bune, dar și documentate, deja te privește ca o specie rară.

✔️ Fotbalistul preferat și de ce e el preferatul?
Luis Figo.  Deși era doar un jucător de bandă, gândea foarte mult ceea ce făcea pe teren. Cred că, de fapt, asta era calitatea lui de bază: creierul. În plus, avea un stil incomparabil de a alerga. Când eram mică, nu știu de ce, îl asociam cu un vultur. :)))

✔️ Care e următoarea țintă? Ce meci/stadion?
Visul meu este să văd și echipa națională a Portugaliei într-un meci. Nu știu de ce, dar cred că într-o viață anterioară am fost portugheză. Altfel nu înțeleg de ce jucătorii mei preferați sunt portughezi, iar naționala mea preferata Portugalia. :))

Asta a fost prima parte a interviului cu Cristina. A doua va urma după un meci al Portugaliei, cu ea în tribună. Pentru că sunt sigură că va ajunge acolo. Într-o zi, karma și un bilet. 😊

Anunțuri

VIDEO | “Cum să zic asta? O să pară că mă laud” Am vorbit cu Vlad Dragomir, primul român din istoria lui Arsenal

La început de noiembrie am inaugurat noul tricoul al naționalei într-o vizită care m-a învățat multe. L-am întâlnit pe Vlad după un antrenament la U19 pentru grupa a 10-a din calificările la EURO 2018.

Vlad Dragomir are 18 ani și e din Timișoara. Un bănățean liniștit ca o Bega care a curs harnică și domoală către Anglia. Londra. Arsenal Londra.

De 3 ani trăiește magia de pe Emirates și a împrumutat ceva de la ea. Tactul și încrederea în cuvinte, chiar dacă nu-ți urlă cu ele adevărul: că e singurul român din istoria lui Arsenal. Vorbește încet, de parcă n-ar vrea să facă excese de orgoliu.

“Cum să zic asta? O să pară că mă laud!”
L-am întrebat dacă nu vrea să se prezinte în introducerea interviului. S-a uitat surprins. Nu voia să pară că se laudă. Păi dacă ar fi alții în locul tău, Vlade…

Care e ultima oară când a fost mândrul de el, ce sfat are pentru copiii care se apucă de fotbal și părerea lui despre viața de fotbalist român. Și încă niște vorbe de la Vlad care-ți arată că departe de România s-a maturizat. Și atât de mult o va ajuta pe România acest lucru, pentru că avem nevoie de fotbaliști cu esență.

Ascultându-l, mi-am dat seama că toate vorbele lui stăteau sprijinite pe dorința de muncă. Totul pornea de la acel program pe care îl are la Arsenal, orele în șir de antrenament, sală de forță, minute de repetări, zi după zi pe teren. Iar în timpul ce îi mai rămâne, Vlad spune că vrea ceva. Ceva ce sigur nu ați auzit de la mulți fotbaliști. Vrea odihnă.

Și-a cerut scuze celor care îi scriu pe Facebook și cărora nu le poate răspunde, pentru că nu are timp să stea pe net. Pentru că Vlad trăiește mai mult în realitate și asta e un avantaj care îl va propulsa și mai departe. Într-o lume în care ne duelăm superficial în rețelele sociale cu viețile noastre împopoțănate cu hashtag-uri, Vlad trăiește real. Probabil nu era așa de când a ajuns în Londra. Dar probabil de asta a rămas acolo, pentru că a învățat să-și înfigă adânc crampoanele în realitate.

Vlad e un exemplu pentru copiii care vor să fie fotbaliști. Nu i-a fost deloc ușor și nu o să îi fie nici de acum înainte, dar are cu el mereu, în bagajul cu echipamentul, niște accesorii prețioase: răbdarea de bănățean, încrederea și tumultul tinereții când știi sigur că le poți face pe toate.

Așa că cei mici, care vin îmbujorați acasă după un fotbal cu prietenii, au de ce să creadă în continuare în visul lor. Vlad ne arată tuturor că se poate.

Întâlnirea cu Vlad îmi permite să fiu optimistă. Mă gândesc că ar fi așa frumos ca peste câțiva ani, tricoul pe care-l port pe mine în clip să apară cât mai des pe străzile care duc spre stadioane, în zi de meci, prin curtea școlii, pe sintetice. Să-i punem puțin pe pauză pe Ronaldo, Messi, Neymar și să purtăm, în schimb, galbenul nostru pe care să avem scris pe spate Dragomir. Pentru că nu e mândrie mai mare să vezi că unul de-al tău a reușit și ți-a arătat că și tu poți, dacă îți dorești cu adevărat.

Vlad a fost căpitan în cele două victorii cu Grecia (2-1) și Rusia (2-1) în grupa de calificare la Turneul de Elită. În aceeași grupă, băieții de la U19 au mai bătut Gibraltar cu 8-0. Așa că în martie vor juca pentru un loc de calificare la EURO 2018.

cover_vlad

Sala plină, eu în fața microfonului și… normal că nu m-am comportat normal

Facebook mi-a adus aminte de un moment de acum 3 ani, care s-a lăsat cu un premiu și, normal, cu o mini-gafă pe care am făcut-o pe scenă. Nici nu se putea altfel.

Webstock.PNG

Pe scurt: Next Advertising, agenția de publicitate la care lucram atunci, a făcut o campanie pentru Cris-Tim, aia cu Salaaaam Săsesc. Sigur îți e cunoscută treaba. Uite reclama pe care am făcut-o atunci, cu cei 8 copilași care au câștigat concursul dintre sute de participanți.

Pentru că am avut rezultate foarte bune, ne-am înscris la Webstock, un fel de campionat între cele mai tari proiecte din online. Cum eu sunt pesimistă, nu mă gândeam că o să luăm vreun premiu, deși mi se părea super tare să ajung să dau mâna cu Cristian Manafu, un fel de jucătorul meciului în domeniul publicității.

Și uite ce s-a întâmplat:

webstock_2

Și asta nu e tot. Acolo, pe scenă, am avut „norocul” să vorbesc prima la microfon. Sala plină, eu, microfonul în fața mea. M-am îndreptat spre el și nu știu ce forță extraterestră m-a pus să bat cu degetul arătător în el. De parcă așa aflam că funcționează. „Poc, poc”, chicoteli în sală, apoi vocea mea absolut leșinată, ca a unei fete de liceu care îl salută pe băiatul de care e îndrăgostită: „Hello!” Râsete mai zgomotoase în sală decât după „poc, poc”. Nici nu mai știu ce am zis. Ce mai conta, oricum. Eram cu cerneală pe mâini, îmi tremurau picioarele și tocmai dădusem două bobârnace microfonului.

Am povestit asta ca să știi că și oamenii neîndemânatici, aiuriți și emotivi pot câștiga premii. Și ca să îți zic încă ceva: anul ăsta, peste două zile, mă duc la Webstock ediția 2017.

De data asta, joc pe alt post acolo, o să fiu unul dintre bloggerii acreditați de la eveniment.

Deși nu va fi cu mingi și fotbaliști, vor fi tot două reprize:

1. Prima va cuprinde Conferințele Webstock despre noutățile din online și mă interesează mult cele despre blogging, pentru că asta încerc să fac și eu cu Rujul meu 😊

Voi sta cuminte fără să sparg pixuri și voi asculta ce au de zis oamenii de pe scenă (aici o listă cu toți cei care vor fi prezenți). Printre ei o să fie și Marius Manole, pe care de-abia aștept să-l văd.

2. A doua repriză – Gala Webstock Awards, când oameni care au făcut proiecte creative și originale vor urca pe scenă, vor fi premiați, nu vor pocni microfonul și vor vorbi normal, articulând corect cuvintele.

Dacă vrei să arunci un ochi la vreuna dintre reprize, să știi că evenimentul va putea fi urmărit online pe www.webstock.ro, începând cu ora 9:00, vineri, 29 septembrie.

Cam atât despre un alt episod din viața mea care are legătură cu fotbalul, pentru că altfel nu l-as mai fi scris aici. Cum am zis, deși nu va fi vorba de un meci, mă duc să-nvăț de la cei mai buni să fac treabă bună. Că bine zice Hagi: „Vreau să joc pe scena care trebuie, să mă bat cu ăia adevărații, care vom vedea dacă vom ajunge acolo să fie mai buni.”  😀

webstock_3

 

„Ai fost foarte drăguță, mă așteptam la mai rău” Am fost la Sport Total FM și am fost total-emoționată

Am intrat în studioul Sport Total FM și am cerut un pahar cu apă. Simțeam că nu mi-a fost niciodată mai sete ca atunci.

Emisiunea „Povești de suporteri”, ediție aniversară, cu numărul 200 și cu Liviu Drăghici cel drăguț că m-a invitat.

Cosmin, fratele meu, era cu mine, ca să mă sprijine și ca să am cu cine râde după ce se va termina emisiunea. Știam că trebuie să fie ceva de râs.

Liviu Drăghici e un om calm și sociabil, care-ți dă încredere, m-a încurajat și a reușit să mă facă să mă relaxez un pic. Chiar mă simțeam mai bine. „Hai că mi-au trecut emoțiile”, mă gândeam. Asta e o poză când aproape scăpasem de emoții.

poza-1

„Să-ți pui căștile pe urechi”

Și-odată cu căștile, am auzit muzica de la radio. Știam că la finalul piesei intrăm. Brusc, mi-au năvălit toate emoțiile înapoi în corp. Și eu le închisesem ușa, la naiba, dar ele au intrat cu forța și mi-au crescut pulsul până-n tavan.

Și atunci am recurs la formula magică:

„Tatăl nostru, care ești în ceruri”

„Dragi ascultători, astăzi…”

„Facă-se voia Ta”

„O avem alături pe Andreea Cioboată”

„Precum în cer, așa și pe pământ”

Pauză.

Trebuia să vorbesc eu.

Și-am început. Fix ca la un examen, la care credeam că știu materia, dar acolo îmi ieșeau pe gură alte cuvinte.

Nu-mi amintesc toată conversația. Știu doar că am zis la un moment dat că dacă ar fi să privesc în spate și să povestesc ce mi s-a întâmplat, mi-ar veni în minte numai chestiile amuzante. Și penibile pe moment.

Iar în mintea mea răsărise întrebarea: Oare și cel de acum devine unul asemănător?

Mai știu că la un moment dat uitasem că am fost la meciul Petrolul – Dentaș Tărtășești, la care chiar fusesem. Dovadă stă cel mai vizualizat material făcut de mine până acum.

Mai știu că mi se uscase gura și aș fi băut mai mult de o bere, așa cum am făcut prima oara când am fost invitată la radio, prin anul II de facultate.

Și vai ce repede a trecut timpul și simțeam că mi-au scăpat multe lucruri. Și nici nu știu să fiu diplomată, eu zic fix ce-mi vine, chiar dacă am învățat de-atâtea ori că asta poate fi împotriva mea. Dar, până la urmă, vin de pe stadion. Și doar știm că acolo, după garduri, spunem fix ce ne vine.

În fragmentul de mai jos eram la începutul emisiunii, iar Liviu a zis că eu sunt omul din spatele proiectului „Ruj pe bară” și atunci a fost unul dintre momentele în care am realizat că eu chiar fac ceva mișto! (apropo de lăudat, o să vedeți ce zic și în clip)

Undeva, la un popas din apropierea lacului Vidraru, mama cu tata, plecați într-o excursie scurtă, stăteau la o masă, cu telefonul între ei, ascultându-mă.

„M-a dus taică-tu pe Transfăgărășan mai ceva ca Titi Aur. Doar ca să ajungem la un popas și să prindem emisiunea. Am fumat câteva țigări de emoție.”

O să îi duc înregistrarea și bunicii, care nu m-a putut asculta. O să dau play și o să fug în dealul de lângă curtea noastră, ca să nu mă aud. Mă tem că voi găsi atât de multe defecte, că așa fac de obicei. Sau că o să încep să bocesc când o să văd că-i dau ei lacrimile.

Înapoi în studioul de la radio.

„Sunt mândru de tine”, îmi arată frati-miu un mesaj primit de la un prieten drag. În capul meu se întâmplau multe, iar mesajul mi-a adus liniște. Apoi s-a încheiat emisiunea, nu înainte să spun de ce motto-ul proiectului meu este „Viața e frumoasă, dar merită trăită”, adică un citat de-al lui Hagi.

Pentru că stăm atât de mult cu ochii in telefoane, suntem atât de interesați de ce fac ceilalți de lângă noi, încât uităm să ne trăim viața frumoasă pe care o avem.

Una peste alta, a fost o experiență foarte mișto, din care am învățat multe, chiar dacă am vorbit repede și haotic, chiar dacă am uitat să zic multe lucruri. Important e că am avut ocazia să vorbesc despre povestea mea, tocmai de aceea îi sunt recunoascătoare lui Liviu că m-a invitat și că mi-a dat încredere.

Mă bucur că am putut vorbi despre întâlnirea mea cu Mircea Lucescu, despre cum a fost prima oară pe stadion și despre multe alte lucruri pe care o să le tot povestesc de-a lungul anilor. Pentru că mi-am dat seama că îmi place să vorbesc despre „Ruj pe bară”, chiar dacă momentan într-un stil zăpăcit. Cumva, această emisiune îmi va rămâne etalon. Voi ști peste ani ce am îmbunătățit la mine și, la fel, ce am păstrat. Și sper din suflet să spun și atunci, ca și acum, fix ce-mi vine minte.

„Ai fost foarte drăguță, mă așteptam la mai rău”, un mesaj primit de la un alt prieten bun pe Facebook.

Ce să mai zic. Mai bine vă las o poză, cu una dintre fețele mele concentrate la fotbal, poezie și alte nebunii care-mi zburdă prin cap.

poza-5

Zlatan despre Mourinho: “Ce naiba se întâmplă cu omul ăsta?”

Zlatan și-a prelungit contractul cu United cu încă un an. Încă un an cu Mourinho. Încă un an adăugat poveștii lor, care începe cu rândurile de mai jos, extrase din cartea “I am Zlatan.“

Serie A. Inter Milano. Sezonul 2008-2009. Primul sezon cu Mourinho pe bancă. Zlatan era acolo din 2006.

Astea sunt cuvintele lui Zlatan. 

Mourinho era un maestru al manipulării echipei și un singur lucru mă deranja: expresia feței lui când jucam. Indiferent de ce făceam sau de câte goluri dădeam, era la fel de rece. Niciodată nu vedeai vreo urmă de zâmbet, niciun gest, nimic. Ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic, ca și cum s-ar fi jucat pasiv la mijlocul terenului, iar eu eram mai bun decât oricând. Făceam lucruri absolut incredibile, dar Mourinho avea aceeași față imobilă.

De pildă, odată, când jucam cu Bologna, în minutul 24, Adriano, brazilianul, a driblat pe stânga și a avansat spre poartă. A trimis o centrare, o lovitură puternică, prea joasă pentru a lovi mingea cu capul și prea înaltă pentru voleu, iar eu eram înghesuit în careu. Dar am făcut un pas în față și am lovit-o cu călcâiul. Parcă a fost o lovitură de karate, drept în plasă. Nebunie totală. Golul a fost votat ulterior golul anului și spectatorii au luat-o razna, chiar și Moratti în sectorul VIP. Dar Mourinho… el ce făcea? Stătea în costumul lui, cu mâinile în șolduri, cu figura complet imobilă. “Ce naiba se întâmplă cu omul ăsta?”, mi-am spus. Dacă nu reacționează la așa ceva, ce anume îl mișcă?

Am vorbit despre asta cu Rui Faria. Rui e și el portughez. E preparator fizic și mâna dreaptă a lui Mourinho.

– Explică-mi și mie ceva, i-am spus.

– Sigur.

– Am dat niște goluri în sezonul ăsta care nici nu știu cum mi-au ieșit. Nu cred că Mourinho a mai văzut așa ceva. Și el stă acolo ca o statuie.

– Ia-o ușor, prietene, a spus Rui. Așa e el. Nu are aceleași reacții ca noi, ceilalți.

Poate că nu, mi-am spus. Chiar și așa…o să am eu grijă să-l fac să se manifeste, chiar dacă trebuie să fac o minune.

Într-un fel sau altul, aveam să-l fac pe acel om să jubileze.

 

*

Ne asiguraserăm deja campionatul. Dar îmi doream mult să câștig titlul de golgheter. Să fii Capocannoniere înseamnă să-ți câștigi locul în cartea de istorie și niciun suedez nu a reușit s-o facă de la Gunnar Nordahl în 1995. Acum aveam o șansă, dar nu era încă nimic sigur. Lupta la vârf era strânsă. Marco Di Vaio de la Bologna și Diego Milito de la Genoa erau acolo și, bineînțeles, situația nu avea nimic de-a face cu Mourinho, nu prea. Dar s-a ridicat în vestiar și a spus:

– Acum o să ne asigurăm că Ibra câștigă și titlul de golgheter.

Și a devenit un obiectiv. Toți aveau să mă ajute. Au spus-o cu toții public.

Era ultima etapă. Marco Di Vaio și cu mine dăduserăm amândoi 23 de goluri și Diego Milito era chiar în spatele nostrum cu 22. Era pe 31 mai. Toate ziarele scriau despre acest lucru. Cine avea să câștige?

LIVE-Jose-Mourinho

mirror.co.uk

Di Vaio și Bologna jucau cu Catania, în timp ce Milito și Genoa se confruntau cu Lecce și nu aveam nicio îndoială că nenorociții aveau să înscrie. Trebuia să o bag în ațe și nu e ușor să faci asta la comandă. Dacă te străduieși prea tare, te blochezi. Toți atacanții știu asta. Nu poți să te gândești prea mult. Totul ține de instinct. Mi-am dat seama imediat că avea să fie un meci animat cel cu Atalanta. Doar după câteva minute era 1-1.

În minutul 12, Esteban Cambiasso a trimis o minge lungă chiar din fața careului nostru și eu eram în linie cu fundașii. Am pornit, eram chiar la limita ofside-ului și fundașii nu țineau pasul. Am alergat ca fulgerul și am rămas singur cu portarul. Dar mingea a sărit. A sărit înainte și am împins-o cu genunchiul și era cât pe ce să mă lovesc de portar. Dar un pic înaint am trimis-o cu efect, un șut spre dreapta, și a fost gol, 2-1, și, din acel moment, conduceam în clasamentul golgheterilor. Oamenii îmi strigau acest lucru și am început să sper, poate avea să-mi iasă. Dar se întâmplau tot felul de lucrui și nu înțelegeam exact. Lumea îmi striga de pe margine “Milito și Di Vaio au înscris”. Dar nu-I credeam. Am blocat orice altă informație și m-am gândit că un gol va fi de-ajuns. Dar în celelalte lupte, desfășurarea era dramatică.

Diego Milito era pe locul 3 în clasament. Dar acum, împotriva lui Lecce, era într-o formă incredibilă. Dăduse 2 goluri în doar 10 minute și avea acum 24 de goluri, la fel ca mine, și se simțea clar că un al treilea gol putea pica oricând. Dar nu era doar Milito. Di Vaio marcase și el. Acum eram toți trei la egalitate în vârf și am simțit că mai am nevoie de un gol. Îmi dădeam seama după atmosferă. O citeam pe fețele celor de pe bancă, din presiunea din tribune. Dar minutele treceau. Nu se întâmpla nimic. Părea ca avea să fie egal. Scorul era 3-3 cu doar 10 minute înainte de final. Mourinho l-a introdus pe Hernan Crespo. Avea nevoie de sânge proaspăt.

Voia să fie ofensiv și flutura din brațe, adică “Mergeți sus și dați-i drumul!” Eram pe cale să-mi pierd șansa la titlul de golgheter? De asta mă temeam și trăgeam din greu. Strigam după minge. Mulți jucători erau obosiți. Fusese un meci strâns. Dar Crespo încă mai avea forță. A driblat pe dreapta și am alergat spre poartă. Am primit o diagonală lungă și imediat au început să se dea lupte pentru minge. L-am împins pe un tip și am ajuns cu spatele la poartă, în timp ce mingea sărea prin fața mea, și am simțit ocazia. Dar, după cum am spus, eram cu fața în direcția greșită, deci ce poți face? Dai cu călcâiul. Am trimis mingea cu călcâiul în unghi și, sigur, am dat multe goluri cu călcâiul de-a lungul carierei, dar acesta, în această situație, era pur și simplu prea mult.

Nu avea cum să intre. Nu se poate să câștigi titlul de golgheter cu o lovitură ca asta chiar în ultimul meci. Pur și simplu nu se întâmplă așa. Dar mingea s-a rostogolit în poartă. Scorul era 4-3 și mi-am scos tricoul, chiar dacă știam că o să iau cartonaș galben. Dar, Dumnezeule, era fantastic. Am alergat și m-am oprit lângă steagul de la colțul terenului cu tricoul scos și, bineînțeles, toți au sărit pe mine. Crespo și ceilalți. Mă apăsau pe spate. Părea aproape agresiv și toți strigau la mine, unul după altul: “Acum ai câștigat titlul de golgheter!”

Și, încet-încet, am început să procesez, era ceva istoric, era revanșa mea. Când venisem în Italia, lumea spunea: “Zlatan nu dă destule goluri”. Acum câștigasem titlul de golgether. Nu mai putea exista nicio îndoială. Dar tot am făcut pe nepăsătorul. Am mers agale înapoi pe teren și acolo ceva cu totul diferit m-a lăsat mască.

Mourinho, omul cu chip de piatră. Omul care nu clipea niciodată se trezise. Era ca un nebun. Chiuia ca un puști și sărea. Am zâmbit și m-am gândit…

„Deci te-am pus în mișcare până la urmă. Dar a durat ceva. A trebuit să câștig titlul de golgheter cu un călcâi. „

 

 

**

Scriu și eu câteva cuvinte, desi e greu să mai adaugi ceva. Poate doar că leii nu au povești ca ale oamenilor. Și cea de mai sus e o dovadă clară.

Încă un an cu Zlatan pe teren. Ce veste frumoasă! Zic să ne bucurăm așa cum a făcut-o Mourinho în finalul unui meci, datorită călcâiului unui nebun. Și ce-ar fi fotbalul fără nebunia lui Zlatan? 

 

 

zlatan-ibrahimovic-manchester-united

metro.co.uk