LIVERPOOL. POVESTEA REVENIRII LA GLORIA EUROPEANĂ.

De Carla Dincă

24 mai 2015 a fost o zi de o profundă tristețe pentru fanii lui Liverpool care au suferit cea mai mare înfrângere a formației iubite din ultimii 52 de ani. Tot atunci legenda ce-a rămas sub numele de Steven Gerrard avea să joace ultimul său meci în echipamentul care l-a ridicat pe culmile succesului pentru 17 ani. Ce nu știau fanii pe-atunci e că acel   1 – 6 cu Stoke era un punct crucial care urma să marcheze de fapt noile începuturi, renașterea clubului și reîntoarcerea la rangul de Regalitate Europeană.

Pentru că în toamna acelui an, Liverpool va afla că tot ce avea nevoie „The Kop” era un anume Jürgen Klopp. Neamțul a preluat o Borussia Dortmund în 2008 din pragul dezastrului și a reușit să o aducă de la un loc 13 în campionatul german la două titluri consecutive Bundesliga. Părea omul perfect pentru o Liverpool care trăia în amintiri cu Bill Shankly, Kenny Dalglish și Bob Paisley mai mult decât în durerosul prezent pe care nu putea să îl accepte. Spun ”părea” pentru că în acele zile mottoul său reprezentativ acum ”From doubters to BELIEVERS”, de la îndoială la credință, era crezut doar de el.

Cu o apăsare a butonului de înainte al poveștii, aproximativ 3 ani mai în față, rețelele de socializare sunt inundate de mesaje cu  ”I believe”, pline de admirație, respect și încredere că aceaști băieți sunt cei ce vor rămâne în paginile istoriei. Iar această potențială victorie nu e deloc la fel ca ”miracolul din 2005” pentru că nu e nimic miraculos în faptul că ei sunt aici. De data aceasta, din Melwood până în orice colț al lumii, oamenii cred cu tărie în forța care a devenit Liverpool și există convingerea că ei pot înfrunta oricare echipă care le cade în cale. De data aceasta, nu ne mai hrănim cu trecutul, ci cu amețitorul, exuberantul fotbal ”heavy metal” pe care Klopp l-a instrumentat.

Care e însă rețeta băieților de pe Anfield? Mulți dintre ei nu au acea ”calitate europeană” despre care se vorbește la Madrid, nu avem de-a face cu greii fotbalului, ba mai mult, probabil dacă îl întrebai pe Ronaldo înainte de finală de Alexander-Arnold sau Robertson, ți-ar fi spus că nu a auzit de ei.

În fiecare conferință de presă și interviu, jucătorii vorbesc de colectiv și de munca în echipă. Sună a fi niște vorbe aruncate în vânt, însă ele sunt demonstrate și explorate în drumul spre Kiev. Pe teren, cormoranii nu se limitează la unu contra unu, ei au siguranța că atunci când au nevoie de întăriri, cineva va veni și le va arunca o mână de ajutor. Fiecare dintre ei și-a dat seama că sunt doar simple ingrediente la compoziția unei formații speciale și sunt convinși că nu și-ar fi atins nivelul de acum fără sprijinul celorlalți.

Hai mai bine să cunoaștem poveștile lor pentru a putea capta mai bine farmecul acestei echipe.

Fără Roberto Firmino, Liverpool nu ar mai fi. Brazilianul venit de la Hoffenheim în 2015 este o reîncarnare a filozofiei lui Klopp, e piesa care face mecanismul sistemului să funcționeze și omul altruist din umbra lui Salah, fără de care egipteanul nu și-ar fi atins potențialul. Acum câțiva ani era o non-entitate a Braziliei, acum e convocat la echipa națională pentru mondiale și a declarat de curând că e la apogeul carierei sale. Doar 15 goluri în Premier League și 10 în Champions League pentru Firmino.

Virgil Van Dijk, sau ”Big Virg”, a venit în ianuarie de la Southampton, sursa preferată a cormoranilor de transferuri, și a ridicat ștafeta pentru ceea ce înseamnă apărare. Din una dintre cele mai slabe defensive din Premier League, Van Dijk a contribuit serios la locul 4 între formațiile cu cele mai puține goluri primite și a adus cu el spiritul de învingător; insuflat parcă și partenerului său de luptă, Dejan Lovren, și mai tinerilor temerari, Robertson și Trent.

Fundașul croat, Dejan Lovren, a dus o viață grea de când a semnat, fiind criticat constant de fani și chiar primind amenințări cu moartea să părăsească echipa. Klopp a declarat că ”și-ar dori să se poată vedea prin ochii lui pentru a se aprecia cu adevărat”, cuvinte care par să fi rămas întipărite în mintea croatului. Curând rezultatele au început să vină și forma sa să se îmbunătățească. Pasiunea lui nu poate fi contrazisă, iar bucuria s-a văzut în ultimul meci cu Brighton când a și înscris un superb gol cu capul.

Andrew Robertson posta pe twitter acum 6 ani că viața e dificilă când n-ai niciun șfanț și te afli  în căutarea unui job. Andy a jucat prin a treia ligă a Scoției și a fost cumpărat de Liverpool de la o Hull retrogradată care nu mai putea fi salvată. Fundașul stânga e mai nou una dintre revelațiile sezonului Premier League.

Mândria ”scouserilor”, Trent Alexander-Arnold, se poziționează în partea opusă, are doar 19 ani, a reușit o creștere rapidă într-un an de fotbal, cam ce încearcă alții cu cripto-valutele, doar că lui i-a ieșit. Și-așa copilul crescut pe lângă Liverpool a fost convocat acum câteva săptămâni la naționala Angliei, iar azi e titular în Finala Champions League.

Într-un centru cu multe bătăi de cap, accidentat și schimbat prea des, omul de oțel a rămas acolo, căpitanul Jordan Henderson. Cu motivația unui 2012 când Brendan Rodgers i-a prezentat oferta celor de la Fulham și aproape l-a direcționat către ieșire, englezul s-a adunat și a refuzat să părăsească clubul de care s-a îndrăgostit. Și bine a făcut. Astăzi Henderson poate fi al șaselea căpitan care ridică trofeul și trăiește împlinirea visului european.

Trioul de foc nu poate exista fără zâmbetul lui Sadio Mane pe teren. Senegalezul de 26 de ani era vândut prin 2012 cu puțin peste 3 milioane de lire de la Metz la Salzburg, iar acum sprintează în tricoul lui Liverpool și valorează cam de 20 de ori mai mult.

Ajungem încet, dar sigur la omul care se poate transforma azi într-un simbol pentru succesul liverpoolian, Mohamed Salah. Probabil povestea lui e cea mai cunoscută, dar nu îi poate lua din meritul inspirațional al egipteanului. Vândut de o Chelsea care nu i-a dat nicio șansă să-și creeze un momentum și ajuns la AS Roma unde a căpătat experiența și curajul de se întoarce în Premier League. Așa cum bine a declarat el de nenumărate ori, a vrut să închidă gurile celor care ziceau că nu e făcut pentru acest campionat, că nu poate face față presiunii. Premiile de Jucătorul Anului și Gheata de Aur sunt probe suficiente pentru a zice:”Da, Mo, ai dreptate, tu ești regele, noi suntem niște muritori de rând.”

Nu ar fi frumos să nu-l menționăm pe Karius, care era anul trecut al doilea portar de la Liverpool, acum e omul cu cele mai multe meciuri fără gol din Champions League, sau pe James Milner, deținătorul recordului absolut pentru cele mai multe pase de gol într-un sezon Champions League, pe Oxlade-Chamberlain, omul venit de la Arsenal, care a demonstrat prea repede stofa lui de un potențial viitor căpitan și al înlocuitorului său Gini Wijnaldum care s-a ridicat cu mult peste așteptări odată cu accidentarea lui Ox.

Toate ca toate, însă am omis pe cineva. Mai exact, milioanele de suflete care respiră pentru băieții în roșu și definesc al doisprezecelea jucător: fanii și pasiunea nemărginită pentru clubul pe care îl susțin. Magia de pe Anfield e de poveste, ropotele din tribune adaugă la adrenalina celor XI ce pășesc pe teren, iar fanteziile pot deveni atunci realitate. Klopp zicea că probabil dacă vei căuta ”nopți europene” pe Google, tribunele de pe Anfield se vor afișa în toată splendoarea și dorința lor. Verificat și confirmat, de la bannerele creative la cântecele pline de patos, suporterii lui Liverpool trebuie să fie printre cei mai hipnotizanți și pasionali din lume.

Iar cu Madrid mai vedem. Pierdem, câștigăm, ce e important este că de data aceasta credem. Aceasta nu va fi ultima finală Champions League, acesta e doar începutul.

 

Reclame