VIDEO: Episod special de Crăciun | Balonul rotund al copilăriei fără zâmbet

Reportajul care nu are legătură cu fotbalul, dar are legătură cu o echipă de 20 de micuți din comuna Optași-Măgura, județul Olt, mai curajoși decât orice câștigător de Liga Campionilor care a dat un gol în ultimul minut al meciului.

Numai că de micuții aceștia nu știa nimeni nimic. Și cât de mulți or mai fi așa ca ei… O prietenă bună psiholog mi-a povestit cum a fost în vizită la școala din comuna lor și cum a intrat întâmplător la ei în clasă. Mi-a zis că a văzut depresia pe fața lor și a aflat că unii dintre ei sunt foarte săraci și chiar fără părinți.

De Sfântul Nicolae le-am făcut o vizită și după timpul petrecut acolo cu ei am rămas un pic blocată. Nici nu știm cât de fericiți ar trebui să fim că suntem aici, unde avem atât de multă deschidere la informație și puterea de a alege între mai multe variante.

Povestea în imagini este aici:

Variantele lor sunt doar una, de fapt: un univers strâmt, din care e posibil să nu iasă niciodată. Un univers în care bucuria mare a sărbătorilor e că tata se întoarce de la muncă, din străinătate, și aduce haine noi. Sau o ciocolată mare, pe care nu au răbdare să o rupă în bucăți.

IMG_2133

Poza de după o ciocolată cu lapte

 

Dintre toate cadourile pe care le-au primit, două lucruri i-au bucurat cel mai mult:

  1. Baloanele, pe care mă rugau să le umflu și, credeți-mă, înainte să fiu mamă o să mă perfecționez în așa ceva, pentru că era incredibilă bucuria lor când vedeau că se umflă balonul.
  2. Telefonul meu, în care nu înțelegeau cum se puteau vedea. Cum observau că scot telefonul din buzunar, se lipeau de mine și se ridicau pe vârfuri, ca să-și vadă fața în ecran.

Gândiți-vă ce lucruri simple sunt astea pentru noi. Baloane. Cui îi pasă de baloane când avem mailuri de trimis și deadline-uri de respectat. Noi mergem la supermarket, umplem cărucioare, apoi umplem mașina, apoi umplem frigiderul și uităm tocmai de magia asta a baloanelor. Sau a lucrurilor simple, mai degrabă.

IMG_2111

„De ce ai desenat fețele triste?” Băiețelul îmi lasă caietul lui și pleacă

 

“Mai vii și mâine?”

Om de 25 de ani am întors privirea, că nu știam cum să răspund. Am încercat să vorbesc cu cât mai mulți dintre ei. Unii dintre ei au fost foarte prietenoși, alții nu au vrut să interacționeze, iar unele fetițe pur și simplu nu aveau reacție. De parcă nu știau cum ți se schimbă fața când te bucuri sau cum e să zâmbești. Una dintre surorile despre care vorbesc în clip a stat cu mâna înțepenită pe punga ei de cadouri uitându-se în gol, fără ca măcar să fie curioasă ce a primit.

IMG_2102

Daniela și Clara

 

Doamna educatoare Virginia avea ochii înlăcrimați și spunea că singurul lucru pe care-l mai face când ajunge acasă, înainte să se culce, este să ia un magneziu, pentru că nu mai e în stare de nimic.

Am plecat de acolo cu imaginea lor în minte, cu tristețea că le va fi atât de greu în viață  și cu rușinea pentru mine că nu mă bucur mai mult de lucrurile și momentele pe care le am.

“Tu ai cal?”

“Da, am unul acasă. E maro.”

Nu am înțeles de ce m-a întrebat așa ceva. Dar mă bucur că i-am răspuns că am cal. E ca și cum i-am răspuns în realitatea întrebărilor ei, un copil. Realitate la care noi, ăștia mereu grăbiți, nu mai avem acces.

Răspunsul ăsta m-a făcut să mă trezesc la realitatea corectă măcar pentru câteva zile, până să mă lovească iar ritmul vieții pe care o duc.

Mulțumesc mult colegilor de la United Media Agency, Urban Bike, Societatea Biblică Interconfesională din România și tuturor prietenilor care m-au ajutat să le fac o bucurie celor 20 de micuți curajoși.

Să aveți un Crăciun în care să vă treziți la realitatea corectă. Iar dacă nu aveți cal, măcar un balon rotund să vă cumpărați și să-l agățați în brad. Și nu uitați ceva important: “Viața e frumoasă, dar merită trăită.”

IMG_2151

Steluțele sunt pentru cei care sunt cuminți toată ziua

 

IMG_2128

 

IMG_2147

Cristina

 

Reclame

Un vis împlinit|”Cineva din tribună se plângea că e frig. Eu nici asta nu mai simțeam…”

“Fiecare femei suntem diferite”, cum ar zice Hagi. Unele visează să ajungă pe un stadion și să asculte imnul Champions League. Și încă din copilărie, descoperă în dreptunghiul verde cu două porți un stil de iubire. Și toți știm ce năvalnic se îndrăgostesc unele femei. Și de multe ori trăiesc agățate de o dragoste platonică. Până când, într-o zi, karma și un bilet pe Santiago Bernabeu transformă un vis într-o întâlnire reală.

Cristina este una dintre aceste femei. O știu de vreo 7 ani, de când ne-am întâlnit în redacția de la Gazeta Sporturilor. Iar prietenia noastră rezistă, pentru că oricât de departe ne-ar duce drumurile una de cealaltă, ne întâlnim din când în când la vreo intersecție, în care ne aducem aminte ce frumos e să iubești năvalnic fotbalul.

Miercuri a fost la meci, la Real Madrid – Borussia Dortmund și de-abia așteptam să-mi povestească experiența. Apoi m-am gândit că mai bine ne povestește tuturor.

Deci, ea e Cristina. Cea mai curajoasă și luptătoare dintre prietenele mele. Cea mai fericită Cristină din univers, atunci când Real Madrid a intrat pe teren.

✔️ De cât timp îți doreai să ajungi pe Santiago Bernabeu?
Cred că din primul moment în care am descoperit Real Madrid, când zeii fotbalului european și nu numai erau: Luis Figo, Zidane, Roberto Carlos, Ronaldo, etc. Mai exact de 17 ani. (Încep să mă simt bătrână când văd numărul ăsta).

✔️ De ce Real Madrid?
Nu știu. Așa a fost să fie. Cred că mai degrabă Real m-a ales pe mine decât l-am ales eu pe el. Îmi aduc aminte că atunci când eram mică, cedam înainte de ora 21:45 și adormeam. Și îl rugam pe tata ca orice ar fi să mă trezească înainte să intre Real pe teren. Și ațipeam fredonând imnul Champions League. Bineînțeles, tata nu reușea uneori să mă trezească, iar 1-2 zile nu vorbeam deloc cu el pentru că ratasem meciul…

✔️ Ce ai simțit când ai auzit imnul UCL pe viu?
Încă din momentul în care am auzit imnul Realului, eram în delir. Imnul UCL este fabulos, mai ales dacă îl asculți pe un asemenea stadion, la un asemena meci.  La un moment dat, cineva din tribună se plângea că este foarte frig. Eu nici asta nu mai simțeam…

Și cum prietenul adevărat la meciuri de UCL se cunoaște, asta am primit pe Facebook miercuri, pe la 21:45.

✔️ Care a fost primul gând când ai aflat că “gata, mergi la meci”?
Cea mai bună prietenă și soțul ei mi-au făcut surpriza. Și deși știam că se țin de cuvânt atunci când promit ceva, până în ultima clipa îi tot întrebam: dar noi chiar mergem? Nici măcar când am ajuns în fata stadionului nu îmi venea să cred. Poate pare absurd, dar uneori când visezi atâția ani un lucru, ajungi să crezi că nu se mai poate îndeplini.

✔️ Ce ti-a placut cel mai mult pe stadion?
Probabil sunt subiectivă, dar absolut totul. În urmă cu un an am pășit prima dată pe stadion (din păcate nu era niciun meci atunci) și am avut timp suficient să analizez fiecare bucățică. Este fabulos! De la firul de iarbă ce te pune mereu în impas (te face mereu să te întrebi dacă este natural sau artificial) până la… nu știu, gresia din cabinele de duș ale fotbaliștilor.

✔️ Cum sunt suporterii?
Suporterii sunt foarte pașnici. Oricând ai putea să aduci un  copil de 2-3 ani pe stadion fără să îți fie teamă că va avea un impact negativ asupra educației lui. Lângă mine a stat un copil de aproximativ 4 ani împreună cu tatăl lui. Se comporta ca un adevărat comentator. Când nu înțelegea ceva, își mai întreba tatăl care ii răspundea cu mare admirație.

✔️ Ți-a displăcut ceva?
Când iubești Realul nu are ce să îți displacă. Poate doar că Ronaldo nu mai avea vestita șuviță… 😊)

✔️ Erau femei multe pe stadion?
Erau suficient de multe femei. Și au o mentalitate diferită față de a noastră. Femeile, în marea lor parte, sunt cochete pe stadion și nimeni nu comentează nimic. De fapt, nimeni nu face vreo diferență între bărbați și ele. Nu cred ca îți mai stă gândul la asa ceva. Te bucuri de moment și atât.

✔️ Ce părere ai despre femeile pasionate de fotbal?
Le admir enorm pe cele care pot să își păstreze pasiunea până la capăt. În România, mentalitatea este de multe ori greșită. Dacă ții cu o echipă, e clar că o faci pentru că fostul / actualul/ fratele/ bunicul/ tatăl/ amantul mamei, etc ține cu acea echipă. Dacă începi să vorbești despre fotbal cu un bărbat, te privește superior. Dacă începi să îi dai niște replici bune, dar și documentate, deja te privește ca o specie rară.

✔️ Fotbalistul preferat și de ce e el preferatul?
Luis Figo.  Deși era doar un jucător de bandă, gândea foarte mult ceea ce făcea pe teren. Cred că, de fapt, asta era calitatea lui de bază: creierul. În plus, avea un stil incomparabil de a alerga. Când eram mică, nu știu de ce, îl asociam cu un vultur. :)))

✔️ Care e următoarea țintă? Ce meci/stadion?
Visul meu este să văd și echipa națională a Portugaliei într-un meci. Nu știu de ce, dar cred că într-o viață anterioară am fost portugheză. Altfel nu înțeleg de ce jucătorii mei preferați sunt portughezi, iar naționala mea preferata Portugalia. :))

Asta a fost prima parte a interviului cu Cristina. A doua va urma după un meci al Portugaliei, cu ea în tribună. Pentru că sunt sigură că va ajunge acolo. Într-o zi, karma și un bilet. 😊

M-a înțepat inima și m-am trezit. Întâlnirea cu o campioană olimpică

Toți avem zile în care tot ce facem ni se pare inutil. La mine au venit mai multe la rând și chiar m-am gândit să renunț la „Ruj pe bară”. Eram prea obosită să mai construiesc. Că așa îmi văd proiectul. Ca o casă pe care o construiesc și din când în când îi mai cad ușile sau acoperișul.

Dar de ce zic asta?

Miercuri seara am fost la ultimul curs de marketing sportiv organizat de Sports Business Academy. În sală a intrat Loredana Dinu, scrimeră care a câștigat aurul la Jocurile Olimpice de la Rio, în 2016. De când am văzut-o, nu am mai putut să o las din ochi, pentru că e așa frumoasă și plăcută la vorbă.

Loredana ne-a zis povestea carierei ei și ne-a explicat cum și-a construit ea “casa”, casa asta pe care eu o am acum cu găuri în pereți.

Iar în momentul în care a început să vorbească despre monstrulețul din mintea ei, m-a lovit în plex. După Jocurile Olimpice de la Londra (2012), Loredana a decis să se retragă. Eliminarea prematură de la Olimpiadă (în sferturile de finală) a fost un șoc pentru ea. Și monstrulețul din cap a convins-o că nu mai e bună la ce face. Gândurile, temerile și nemulțumirile pentru propria persoană au determinat-o să se oprească din ceea ce iubea mai mult. Obosise. S-a apucat de cu totul altceva, lucrând la o agenție de recoltare de celule stem. Departe rău de sala de antrenament.

Dar nu s-a lăsat învinsă. Și a început să lucreze cu mintea ei, să o antreneze așa cum făcea când mânuia spada. A citit multă psihologie, a făcut terapie, meditație, a învățat să fie mulțumită cu ceea ce e, fără să îți mai provoace singură niște așteptări enorme.

În 2015 s-a întors la prima ei dragoste. Dar mai avea un hop până la Jocurile Olimpice de la Rio. O accidentare i-a activat din nou monstrulețul, care a început să-i roadă toată încrederea în ea. Se simțea ținută pe loc, în timp ce colegele ei se antrenau pentru Olimpiadă. Și deveneau din ce în ce mai bune. Iar ea devenea din ce în ce mai supărată pe ea însăși. Cunosc atât de bine sentimentul, întrecerea asta cu alții, când, de fapt, singura întrecere valabilă e cea din mintea ta.

Atât de pornită era Loredana, încât s-a prezentat la un concurs în cârje. Câte eforturi suntem în stare să facem ca să ne potolim mintea, nu?

Înainte de Rio, a fost anunțată că va merge la Jocurile Olimpice doar cu statutul de rezervă.

“Mi-am dorit să intru în pământ și să dispar, m-am simțit exclusă, nedorită. Și, ca să vedeți cum funcționează mintea, am început să-mi aduc mie critici: dacă aș fi stat mai mult la antrenamente, dacă aș fi muncit mai mult și tot așa. Și când mi-am dat seama că nivelul stimei de sine scăzuse mult, am zis stop. Am zis că e momentul să mă retrag. M-am întors acasă, m-am calmat, m-am adunat. Până atunci, aveam scenariile mele, credeam în povestea asta, mă vedeam acolo, pe podium. Și după câteva zile de suferință am început să mă privesc ca un observator detasat de emoții. Mi-am dat seama că dincolo de toată această suferință e de fapt un om împlinit, mulțumit, care a dat 100 % din resursele sale. Un om care dusese cea mai grea luptă. Și mi-am zis că voiam să mă bucur de moment, de colege și am acceptat faptul că e posibil sa nu concurez.

Pentru a doua oară în viața ei, ajunsese la acceptare. Și ce-a urmat la Rio…

“Scenariul nu a fost acesta. Am intrat în finală. Adversara mea era mai înaltă și mai montată decât mine. Aveam inima cât un purice, presiunea era mare, pentru că într-un asalt se poate schimba complet destinul. Am reușit să o înving. Și am câștigat finala și ne-am împlinit o dorință din copilărie. Am ajuns aici după mai bine de 20 de ani de muncă. Cred că zâmbetele și lacrimile de la sfârșit spun mai multe decât cuvintele mele:

Am stins lumina în sală și am privit clipul. Nu cred că am respirat de mai mult de două ori până s-a aprins din nou becul.

În fața mea stătea un om care reușise să învingă monstrul din mintea ei. Și eu cred în semne. Și toată povestea Loredanei a fost ca o împunsătură de spadă în pieptul meu.

I-am pus două întrebări Loredanei:

Mai ai probleme cu monstrulețul din mintea ta?
„Să nu crezi că am scăpat definitiv. Doar că mi-am creat un mecanism de gândire mult mai eficient. Și când apar temerile și fricile, imediat știu să le alung. Meditație, exerciții cu psihologul sportiv, exerciții mentale de recunoștință. Încerc să găsesc motive pentru care sunt recunoscătoare în viață, apoi mă gândesc care sunt dorințele mele. Și îmi doream să fiu pe podium. Și fără aceste eforturi pe partea mentală nu aș fi reușit.”

La ce te gândeai când erai pe podium și cânta imnul României?
„O, Doamne… Mereu când privesc momentul mă încarc pozitiv. Cred că mă voi încarca pe viață cu energie pozitivă. A fost la fel ca în exercițiul meu mental. Îmi imaginam că sunt pe podium cu o medalie la gât și îmi imaginam că îmi vine să țip de bucurie. Asta am simțit și pe podium. După ce m-am calmat puțin, mi-am amintit persoanele care m-au ajutat foarte tare. Din păcate, tatăl meu și antrenorul meu care m-a format nu mai sunt. Am simțit lipsa lor și m-am gândit cât de fericiți și mândri ar fi fost. Deși totul a durat doar câteva minute, am trecut prin mai multe stări. Aveam zâmbetul până la urechi, nu ne mai puteam reveni.”

Am plecat de la curs liniștită. Mi-am dat seama că nu o să renunț la „Ruj pe Bară”. Datorită Loredanei Dinu. Datorită lui Cristi Gheorghe, care a pus la cale cursurile de marketing și care mi-a dat curaj. Datorită celor din Clubul suporterilor Arsenal din România, pe care mă bucur că i-am întâlnit. Și altor prieteni care cred în mine și care îmi zic că am nevoie de injecții cu încredere. Acestea sunt motivele mele de recunoștință. Doar câteva dintre ele.

O să-mi amintesc mereu cum într-o seară de miercuri, campioana olimpică Loredana Dinu m-a făcut să nu îmi dărâm singură casa. Să fii campion nu înseamnă să câștigi medalii și atât, înseamnă să inspiri oameni. Să-i ajuți. Să-i salvezi. Mă gândeam miercuri, în drumul spre casă, că arma Loredanei, desi a făcut scrimă, nu e spada. Mintea ei a devenit arma care a făcut-o campioană.

Miercuri m-a înțepat inima. Și m-am trezit.

FENCING-OLY-2016-RIO

Bucuria de la Rio / http://www.prosport.ro

 

24273306_1569869536439775_1492977972_n

Asta-i fața mea emoționată 🙂

medalie

Colaj_1