Episodul 10 din Vlogul Ruj pe bară|Nu e niciunde ca la Timișoara

Norocul norocului a fost că în weekend-ul în care îmi programasem o vizită la Timișoara, pentru festivalul VestFest, să se joace și un meci la care nu mă gândeam că o să ajung atât de curând: Poli Timișoara – UTA Arad.

Așa că din ziua în care am aflat că se joacă, festivalul a picat pe locul 2. Mergeam la derby-ul vestului! Și mergeam în orașul despre care știam că-i tare cuceritor, cu Bega lui cea lină și culorile toamnei asortate perfect cu plimbările prin centru.

Așa că am coborât din avion cu garda jos. Știam că ma va lovi îndrăgosteala.

„Știți, domnișoară, tot ce e vechi e frumos”

Domnul Banea ne-a luat cu un taxi de la aeroport și ne-a dus la hotel. Am avut destul timp pe drum să vorbim despre cum făcea dânsul rost în tinerețe de bilete pentru meci. Și timp destul să-mi dea și un sfat: „Mai lasă munca aia. Foarte bine că ai venit aici și o mai lași un pic. Eu regret că n-am făcut unele lucruri, pentru că am muncit.”

Treceam pe lângă tramvaie, autobuze și firobuze în alb și violet. Străzile erau liniștite, parcă de-abia așteptând să le iau la pas. Am ajuns în fața hotelului și i-am zis domnului Banea că eu scriu despre fotbal și că o sa merg la meci.

„Eu încă mai consider POLI – UTA un derby. Știți, domnișoară, tot ce e vechi e frumos. O zi bună să aveți.”

S-o rănit unul!

De la hotel spre stadion am luat parcurile la rând și de-abia așteptam să-mi iasă în cale oameni echipați de derby. De când eram mică, îmi plăcea sentimentul pe care îl aveam când începeam să văd oameni îmbrăcați în tricourile mele preferate, pentru că simțeam că mă apropii de stadion și începeam să am emoții. Așa și-acum când i-am văzut pe niște puști cu mers șmecherit glumind și vorbind tare. O fi tot ce e vechi frumos, nea Banea, dar mersul ăsta șmecherit de ultras e ca un refresh adus de Bega.

Și-am intrat. Familii, grupuri de prieteni, copii, steaguri violete, steaguri vișinii, fulare ale Rapidului. Mă simțeam deja ca acasă, dar o acasă parcă mai lipsită de griji.

Și când am auzit de la o tanti din dreapta mea că s-o rănit unul de la UTA, mai că mi-a venit să mă duc să o pup. Cum de am făcut greșeala să nu vin mai repede aici?

De la microfon, vocea pasiunii violete: Sebastian Novovici

Când Răzvan Luțac mi-a scris că ar fi mișto să vorbesc cu Sebastian Novovici, liderul de galerie al lui Poli, am stat un pic pe gânduri, pentru că-s rușinoasă și preferam să stau și să filmez lumea cântând. Și, spre surprinderea mea, Sebastian a și acceptat să vorbim. „Vorbim la pauză, că înainte de meci trebuie să pregătim coregrafia.” Și la pauză am coborât de la cucuieții din deal unde mă așezasem și am vorbit 5 minute cu Sebastian. A fost lovitura de grație a Timișoarei ca să mă prindă în mrejele ei pentru totdeauna.

Sebastian le mulțumește și îi încurajează pe suporteri aproape după fiecare cântec. Vorbește calm despre cum el și cei din tribune nu vor în lumina reflectoarelor, vor doar să-și trăiască fotbalul. „Am fost un grup de oameni care am gândit cu sufletul și am făcut tot ce am făcut doar pentru echipa noastră.”

Iar când vine vorba de pasiune, parcă de la el cuvântul ăsta a sunat altfel decât l-am auzit în ultima vreme în jurul meu. A sunat sincer, nu ca o frază goală în care un om surmenat de griji spune în stânga și dreapta că-și urmează pasiunea. Nu, a sunat real, pentru că suporterii timișoreni chiar asta au făcut, și-au urmat pasiunea, au luptat pentru ea și au bătut drum lung până aici, în liga 2.

Fotbalul trebuie gândit și jucat pentru suporteri. La urma urmei, tot ei vor duce cluburile mai departe.  (Sebastian Novovici)

Mulțumesc, Luțac, că i-ai spus lui Sebastian despre Ruj pe bară. Mulțumesc, Sebastian, pentru că ai vrut să vorbim pe bune, nu cu vorbe goale. În lumea asta agitată, e o comoară orice moment în care întâlnești un om autentic.

N-am prins încăierarea dintre suporteri, pentru că eram la coadă la Cola, n-am prins golurile, pentru că mă uitam în altă parte, dar chiar și așa am simțit că am avut o experiență completă. Am ieșit de pe stadion îndrăgostită iremediabil de Timișoara.

poza2

sursă foto fără săgeți tembele: in.tm.ro

 

Am împrumutat poza asta și am măzgălit-o, ca să vă arăt unde am stat eu, mama și fratele meu. În înaltul peluzei, de unde a pornit și Sebastian, de unde se văd bine toate palmele ridicate și de unde fotografiile care rămân amintiri frumoase ies perfect. De unde pleci convins că „nu-i niciunde ca la Timișoara.”

„Pi***lor, pi***lor”, strigă spre suporterii arădeni un băiețel de vreo 5 ani de lângă mama lui, care-l trage de mână: „Măi, nu-i frumos!”

Ba e frumos, pentru că e ceva ce faci doar acolo, la stadion, fericit că ai tăi au câștigat. Nu facem asta de azi, de ieri, facem de zeci de ani, de când se jucau cuplaje și bărbații luau bilete prin intermediul nevestelor, angajate la fabrici de ciorapi. E obicei vechi și nu e de condamnat. Iar tot ce e vechi e frumos. Nu-i așa, nea Banea?

 

Reclame

Glasul mut al roților de tren

Meciul AFC Rapid – Academia Rapid a fost ca și cum te-ai întors acasă într-o după-amiază și ți-ai văzut mobila schimbată și pereții zugrăviți altfel. Păi, stai… Aici era o canapea. Pai stai… Eu nu mă mai simt ca acasă acum…

E atât de multă bulversare în Giulești că îți vine să te așezi pe scările Operei Comice și să înghiți în sec, oprindu-ți lacrimile în gât, ca să nu te vadă plângând copiii care încă mai vin la meci, agâțându-se de mâna bunicilor. Opera Comică, da. Chiar că pare totul o glumă, dar una proastă.

Opera_Comica

Dar nu e timp de stat pe scările teatrului. Și nu e timp de melodramă. Când scrii “Rapid”, instinctul te face să continui fraza cu romantism și poezie, dar cu ce ar ajuta asta acum?

Mai ales când mai sunt doar stropi de boemie în Giulești. Să fim serioși, farmecul Rapidului nu mai e la fel de pregnant ca înainte. Sau mai e la nivel individual, în casa fiecărui suporter, trăind din amintiri. Și acum? Și acum nu e timp de stat pe scările teatrului.

AFC – Academia, “o tristețe de meci”, cum a zis Pancu. Un meci la care el nu s-ar fi dus dacă era suporter. Mulți i-au urmat sfatul, așa că pe Valentin Stănescu s-au întors acasă doar 500 de suporteri, ca să vadă mobila schimbată și să încerce să se obișnuiască așa.

Un tramvai numit dorință

Cândva era aproape imposibil să respiri într-un 41 în drum spre Giulești, înainte de un meci. Acum e prea mult loc gol ca să nu te doară. Înghesuiala din 41 era odată dorința de a umple stadionul. Iar în parcul de lângă Podul Grant îți făceai cu greu drum spre stadion. Acum sunt doar copii, cu mame și bunici, care habar n-au că e zi de meci. Parcă și pasul ți-e mai domol, nu ca înainte, când te grăbeai să prinzi bilet. “Bă, ești la coadă? Ia-ne și nouă 3 bilete.”

Ajungi în fața stadionului și te uiți la oamenii pe lângă care treci. Sunt mulți bătrâni, sunt mulți tați veniți cu băieții lor, câte-un tip rătăcit, cu gluga-n cap, care cândva venea cu brigada lui. Și ochii lor spun tot ce scriu și eu în articolul ăsta: frustare, tristețe, nervi și resemnare în același timp, dor și-un strop de disperare că poate într-o zi nu o să aibă nici măcar atât. Nici măcar o tristețe de meci. M-am întors iar la melodramă? Nu, e realitatea. Singura care mai există în Giulești.

Și cum să nu-ți aduci aminte de trecut, când vezi ruinele din spatele tribunei a doua. Trebuie să te strecori printre ziduri și garduri, să urci pe bucăți de betoane, ca să ajungi la intrarea în tribună. Acolo e filtrul, care-ți caută-n geantă și-n buzunare – doi tinerei – , dar care te lasă să intri aproape cu orice. Păi miză nu mai e, așa că intrăm ca-n parc, ca să ne dam iar în carusel. Că așa a fost viața rapidiștilor, acum sus, apoi mai mult jos. Un carusel cu bare frumoase, scrâșnire de dinți și picături de fericire.

Usa_spre_tribuna_2

Ușa spre tribuna 2

 

Urci scările ascultând înjurăturile unui nene, supărat că dă 15 lei pe bilet, și nici măcar nu te chinui să îți ții respirația în mirosul ăla crunt de urină. E întuneric și răcoare, iar ușa spre teren e întredeschisă. Intră doar puțină lumină în bezna rapidiștilor. Bine și-așa decât deloc.

“Mai stau un pic și plec din țara asta”

Domnul Aurelian e îmbrăcat din cap până-n picioare în vișiniu, iar barba albă îi îmblânzește un pic supărarea din privire și bâțâiala din picior. “Mă leagă de Rapid sufletul.” Dintr-un colț al tribunei își varsă dezamăgirea că-n țara asta nu se regăsește și e hotărât să plece. Și-n toată mohorârea lui, meciurile din Giulești sunt cele la care se întoarce mereu.

Domnul_Aurelian

Domnul Aurelian, în stânga

Mai sus, cu șinele de tren pe fundal, stă Nicolae, care ține cu Rapid de 19 ani. Bunicul lui a lucrat 45 de ani la CFR, așa că n-avea cum să nu țină cu Rapid. “Suntem o echipă muncitoare”. Nici nu îți dai seama dacă e un raspuns actual sau e desprins din cărțile vechi ale lui Ioan Chirilă. Și nu-l condamnă nimeni pe Nicolae, pentru că ăsta e instinctul rapidiștilor, să se vindece de prezent întorcându-se des la trecut. Nostalgie? Nu, repet, e singura realitate care-i mai aduce la stadion pe unii dintre ei.

“Atunci erau încă televizoare alb-negru și-așa vedeam meciurile. Așa că m-a șocat când am venit pe stadion și am văzut verdele gazonului și echipamentele jucătorilor”, spune Dan, căruia tatăl lui nu i-a dat de ales între mai multe echipe. Trebuia să fie rapidist. “Când l-am adus pe băiatul meu de la maternitate, taică-miu îi lipise un tricou și un fanion pe pătuț”. Și povestea lui Dan e foarte des întâlnită în Giulești. Tradiția de familie e unul dintre motivele pentru care oamenii se întorc în tribună.

Dan

Daniel, pentru care susținerea Rapidului e o poveste de familie

 

“Ce mă ține lângă Rapid? Dorința ca echipa să existe în continuare.” Asta zice Ovidiu, un suporter care își amintește că giuleștenii au fost mereu singuri împotriva tuturor. Cu sloganul ăsta au trecut prin timp alb-vișinii, transformându-l în echipament permanent. Rapidiștii s-au obișnuit rebeli, încruntați și mereu cu garda sus. Vremurile grele i-au obligat să fie așa, iar îndârjirea s-a transmis din generație în generație. Tocmai de asta e greu să le dai un sfat acum, e greu să le zici să vină toți pe stadion la un anumit Rapid, e greu să-i faci să se supună unei singure idei, mai ales dacă se simt neîndreptățiți. Rapidiștii nu o să lupte niciodată pentru ceva în care nu cred. Și uite că am ajuns în momentul în care nu mai cred toți în același Rapid.

Ovidiu

Ovidiu: “Ce mă ține lângă Rapid? Dorința ca echipa să existe în continuare.”

Oricum, a bătut Rapidul

S-a terminat 3-0 pentru Academie, așa că a bătut Rapidul pe Rapid. O să scriu asta aici, ca peste zeci de ani cei tineri să citească, să zâmbească un pic și să-și zică în gând “Nebuni au fost rapidiștii ăștia toată viața lor… Numai ei puteau să joace un meci ca ăsta.”

A fost un capitol ciudat și ironic din povestea Rapidului. Un meci fără cântece, cu bucurii scurte la goluri, mai mult din simpatie pentru Nico și Pancu, cu un apus de toamnă rece, cu ambele echipe salutând suporterii, cu semințe scuipate pe scaunele prăfuite și cu urechile țiuind de la claxoanele trenurilor ce treceau pe lângă stadionul tăcut.

Dacă ar fi fost un articol despre Rapidul boem, aș fi scris o tonă de metafore emoționante și aș fi zis că pentru rapidiști e momentul să lase orgoliile deoparte și să construiască. Dar nu-i așa. E un articol scris după “o tristețe de meci”, inspirat de-o realitate dezorientată. Pentru rapidiști, e momentul să facă ce simt, așa cum au făcut mereu. Doar așa, rebeli, îndârjiți și îndrăgostiți de culori o să găsească șina corectă spre Rapidul adevărat.

“Cei care nu țin cu Rapid n-au cum să înțeleagă”, zice Gabi, venit de la Ploiești ca să vadă meciul. Și are dreptate. Oamenii ăștia vișinii, indiferent de Rapidul cu care țin, indiferent dacă-l găsesc sau reconstruiesc pe cel adevărat de care tot vorbesc, indiferent dacă vin 500 sau 10 000 pe stadion, vor avea un farmec al lor. Un farmec șubred acum, dar mereu latent.

Gabi

Gabi, suporter venit de la Ploiești, special pentru meci

Și-am mințit. E imposibil să vorbești despre Rapid fără să fii emoțional. Poate aș fi reușit dacă mă chinuiam, dar oamenii din video m-ar fi contrazis. Poate cuvintele lor sunt semne că, indiferent că vin sau nu pe stadion, au rămas rebeli și îndrăgostiți. Deci, rapidiști. Iar Rapid va exista atât timp cât va avea pentru cine să joace.