Sala plină, eu în fața microfonului și… normal că nu m-am comportat normal

Facebook mi-a adus aminte de un moment de acum 3 ani, care s-a lăsat cu un premiu și, normal, cu o mini-gafă pe care am făcut-o pe scenă. Nici nu se putea altfel.

Webstock.PNG

Pe scurt: Next Advertising, agenția de publicitate la care lucram atunci, a făcut o campanie pentru Cris-Tim, aia cu Salaaaam Săsesc. Sigur îți e cunoscută treaba. Uite reclama pe care am făcut-o atunci, cu cei 8 copilași care au câștigat concursul dintre sute de participanți.

Pentru că am avut rezultate foarte bune, ne-am înscris la Webstock, un fel de campionat între cele mai tari proiecte din online. Cum eu sunt pesimistă, nu mă gândeam că o să luăm vreun premiu, deși mi se părea super tare să ajung să dau mâna cu Cristian Manafu, un fel de jucătorul meciului în domeniul publicității.

Și uite ce s-a întâmplat:

webstock_2

Și asta nu e tot. Acolo, pe scenă, am avut „norocul” să vorbesc prima la microfon. Sala plină, eu, microfonul în fața mea. M-am îndreptat spre el și nu știu ce forță extraterestră m-a pus să bat cu degetul arătător în el. De parcă așa aflam că funcționează. „Poc, poc”, chicoteli în sală, apoi vocea mea absolut leșinată, ca a unei fete de liceu care îl salută pe băiatul de care e îndrăgostită: „Hello!” Râsete mai zgomotoase în sală decât după „poc, poc”. Nici nu mai știu ce am zis. Ce mai conta, oricum. Eram cu cerneală pe mâini, îmi tremurau picioarele și tocmai dădusem două bobârnace microfonului.

Am povestit asta ca să știi că și oamenii neîndemânatici, aiuriți și emotivi pot câștiga premii. Și ca să îți zic încă ceva: anul ăsta, peste două zile, mă duc la Webstock ediția 2017.

De data asta, joc pe alt post acolo, o să fiu unul dintre bloggerii acreditați de la eveniment.

Deși nu va fi cu mingi și fotbaliști, vor fi tot două reprize:

1. Prima va cuprinde Conferințele Webstock despre noutățile din online și mă interesează mult cele despre blogging, pentru că asta încerc să fac și eu cu Rujul meu 😊

Voi sta cuminte fără să sparg pixuri și voi asculta ce au de zis oamenii de pe scenă (aici o listă cu toți cei care vor fi prezenți). Printre ei o să fie și Marius Manole, pe care de-abia aștept să-l văd.

2. A doua repriză – Gala Webstock Awards, când oameni care au făcut proiecte creative și originale vor urca pe scenă, vor fi premiați, nu vor pocni microfonul și vor vorbi normal, articulând corect cuvintele.

Dacă vrei să arunci un ochi la vreuna dintre reprize, să știi că evenimentul va putea fi urmărit online pe www.webstock.ro, începând cu ora 9:00, vineri, 29 septembrie.

Cam atât despre un alt episod din viața mea care are legătură cu fotbalul, pentru că altfel nu l-as mai fi scris aici. Cum am zis, deși nu va fi vorba de un meci, mă duc să-nvăț de la cei mai buni să fac treabă bună. Că bine zice Hagi: „Vreau să joc pe scena care trebuie, să mă bat cu ăia adevărații, care vom vedea dacă vom ajunge acolo să fie mai buni.”  😀

webstock_3

 

Reclame

„Ai fost foarte drăguță, mă așteptam la mai rău” Am fost la Sport Total FM și am fost total-emoționată

Am intrat în studioul Sport Total FM și am cerut un pahar cu apă. Simțeam că nu mi-a fost niciodată mai sete ca atunci.

Emisiunea „Povești de suporteri”, ediție aniversară, cu numărul 200 și cu Liviu Drăghici cel drăguț că m-a invitat.

Cosmin, fratele meu, era cu mine, ca să mă sprijine și ca să am cu cine râde după ce se va termina emisiunea. Știam că trebuie să fie ceva de râs.

Liviu Drăghici e un om calm și sociabil, care-ți dă încredere, m-a încurajat și a reușit să mă facă să mă relaxez un pic. Chiar mă simțeam mai bine. „Hai că mi-au trecut emoțiile”, mă gândeam. Asta e o poză când aproape scăpasem de emoții.

poza-1

„Să-ți pui căștile pe urechi”

Și-odată cu căștile, am auzit muzica de la radio. Știam că la finalul piesei intrăm. Brusc, mi-au năvălit toate emoțiile înapoi în corp. Și eu le închisesem ușa, la naiba, dar ele au intrat cu forța și mi-au crescut pulsul până-n tavan.

Și atunci am recurs la formula magică:

„Tatăl nostru, care ești în ceruri”

„Dragi ascultători, astăzi…”

„Facă-se voia Ta”

„O avem alături pe Andreea Cioboată”

„Precum în cer, așa și pe pământ”

Pauză.

Trebuia să vorbesc eu.

Și-am început. Fix ca la un examen, la care credeam că știu materia, dar acolo îmi ieșeau pe gură alte cuvinte.

Nu-mi amintesc toată conversația. Știu doar că am zis la un moment dat că dacă ar fi să privesc în spate și să povestesc ce mi s-a întâmplat, mi-ar veni în minte numai chestiile amuzante. Și penibile pe moment.

Iar în mintea mea răsărise întrebarea: Oare și cel de acum devine unul asemănător?

Mai știu că la un moment dat uitasem că am fost la meciul Petrolul – Dentaș Tărtășești, la care chiar fusesem. Dovadă stă cel mai vizualizat material făcut de mine până acum.

Mai știu că mi se uscase gura și aș fi băut mai mult de o bere, așa cum am făcut prima oara când am fost invitată la radio, prin anul II de facultate.

Și vai ce repede a trecut timpul și simțeam că mi-au scăpat multe lucruri. Și nici nu știu să fiu diplomată, eu zic fix ce-mi vine, chiar dacă am învățat de-atâtea ori că asta poate fi împotriva mea. Dar, până la urmă, vin de pe stadion. Și doar știm că acolo, după garduri, spunem fix ce ne vine.

În fragmentul de mai jos eram la începutul emisiunii, iar Liviu a zis că eu sunt omul din spatele proiectului „Ruj pe bară” și atunci a fost unul dintre momentele în care am realizat că eu chiar fac ceva mișto! (apropo de lăudat, o să vedeți ce zic și în clip)

Undeva, la un popas din apropierea lacului Vidraru, mama cu tata, plecați într-o excursie scurtă, stăteau la o masă, cu telefonul între ei, ascultându-mă.

„M-a dus taică-tu pe Transfăgărășan mai ceva ca Titi Aur. Doar ca să ajungem la un popas și să prindem emisiunea. Am fumat câteva țigări de emoție.”

O să îi duc înregistrarea și bunicii, care nu m-a putut asculta. O să dau play și o să fug în dealul de lângă curtea noastră, ca să nu mă aud. Mă tem că voi găsi atât de multe defecte, că așa fac de obicei. Sau că o să încep să bocesc când o să văd că-i dau ei lacrimile.

Înapoi în studioul de la radio.

„Sunt mândru de tine”, îmi arată frati-miu un mesaj primit de la un prieten drag. În capul meu se întâmplau multe, iar mesajul mi-a adus liniște. Apoi s-a încheiat emisiunea, nu înainte să spun de ce motto-ul proiectului meu este „Viața e frumoasă, dar merită trăită”, adică un citat de-al lui Hagi.

Pentru că stăm atât de mult cu ochii in telefoane, suntem atât de interesați de ce fac ceilalți de lângă noi, încât uităm să ne trăim viața frumoasă pe care o avem.

Una peste alta, a fost o experiență foarte mișto, din care am învățat multe, chiar dacă am vorbit repede și haotic, chiar dacă am uitat să zic multe lucruri. Important e că am avut ocazia să vorbesc despre povestea mea, tocmai de aceea îi sunt recunoascătoare lui Liviu că m-a invitat și că mi-a dat încredere.

Mă bucur că am putut vorbi despre întâlnirea mea cu Mircea Lucescu, despre cum a fost prima oară pe stadion și despre multe alte lucruri pe care o să le tot povestesc de-a lungul anilor. Pentru că mi-am dat seama că îmi place să vorbesc despre „Ruj pe bară”, chiar dacă momentan într-un stil zăpăcit. Cumva, această emisiune îmi va rămâne etalon. Voi ști peste ani ce am îmbunătățit la mine și, la fel, ce am păstrat. Și sper din suflet să spun și atunci, ca și acum, fix ce-mi vine minte.

„Ai fost foarte drăguță, mă așteptam la mai rău”, un mesaj primit de la un alt prieten bun pe Facebook.

Ce să mai zic. Mai bine vă las o poză, cu una dintre fețele mele concentrate la fotbal, poezie și alte nebunii care-mi zburdă prin cap.

poza-5