Răzbunarea femeilor | Heineken și reclama cu 23 de milioane de vizualizări

Te-ai gândit că și ei îi place fotbalul așa cum îți place ție? Nu prea se gândesc bărbații la asta. Sau poate se gândesc și totul e, de fapt, un clișeu cum că bărbatul vrea să scape de iubite, ca să se uite la meci cu băieții. Știți povestea cu fotbalul și telenovelele, nu? Toți și toate o știm.

Pornind de la clișeul ăsta, Heineken a făcut o reclamă care răzbună toate femeile care au simțit la un moment dat că prietenii, iubiții, soții nu au loc de ele pe canapea atunci când se face 21:45 și începe un meci.

Nu m-am prins de la început care e artificiul reclamei, așa că aproape că am vrut să o opresc și să zic „ce reclamă slabă”. Dar chestia e că Heineken nu face reclame slabe. Așa că m-am uitat până la final. Și am râs. De la 0:22 începe spotul, dați skip dacă n-aveți răbdare sau n-aveți chef să ascultați limba lui Ronaldo.

Trei brazilience ajung la finala UCL din 2016, Real Madrid – Atletico Madrid. Uite-așa:

23 de milioane de vizualizări, 270.000 de comentarii și 228.000 de share-uri. Se pare că nu am fost singura care a râs.
Reclama a crescut vânzările cu 8% și a mărit comunitatea de consumatori cu încă 20% de fani noi.

Asta datorită femeilor. 🙂

–––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

Că tot a venit vorba de Champions League, săptămâna asta reîncep treaba pe site-ul mirceamester.ro, unde suntem 4 fantastici care scriem cronici și facem haz de necazul altora. Vă las aici ultima cronică scrisă de mine, din sezonul trecut: REAL MADRID – BAYERN MÜNCHEN 4-2

Scopul principal este să strângem bani pentru un scop caritabil. Scopul secundar este să râdă lumea în timp ce citește o poveste în care cuvintele de lemn atât de întâlnite la TV sunt interzise.

Deci, ne vedem joi, când eu o sa postez cronica de la VIITORUL – APOEL și voi sper să râdeți de ea. 🙂

Reclame

A învins, deși a ieșit pe ultimul loc. Acum e subiect de film la Hollywood

Îți fac cunoștință cu Michael „Eddie the Eagle” Edwards, care acum are 54 de ani. A rămas în istorie ca schiorul care în 1988 a devenit primul reprezentant al Marii Britanii la săriturile cu schiurile la o olimpiadă, după 59 de ani în care englezii au stat pe bară la proba asta olimpică.

În acel an, Eddie a terminat probele de sărituri de la 70 și 90 de metri pe ultimul loc. Acolo, pe ultimul loc, Eddie dădea din mâini de fericire așa cum dă un vultur din aripi, pentru că își îndeplinise un vis. Iar lumea era în delir, pentru că în fața ei stătea țanțoș în schiuri exemplul că poți învinge, chiar și atunci când nu-ți stă atârnată la gât o medalie. 🙂

eddie-the-eagle-interview-large

Credit: Getty Images

eddie2-large

Credit: REX

De când era mic, Eddie n-avea decât un sigur vis: să ajungă la Olimpiadă. Și tot de când era mic, s-a obișnuit ca lumea să nu-i dea vreo șansă. A luat sporturile la rând, dar nu era talentat la niciunul. Până când a descoperit săriturile cu ski-urile.

Ca să ajungă să sară de deasupra lumii înghețate, a fost nevoie să țină piept celor din jur. Începând cu tatăl lui, care îi spunea des că o să-și rupă gâtul și că mai bine se face zugrav și continuă afacerea familiei, până la Comitetul Olimpic Englez, care a modificat regulamentul tocmai ca să nu-l trimită pe Eddie la Olimpiadă. Pentru că ar fi costat prea mult deplasarea.

O să vezi cum a găsit o portiță, ca să ajungă acolo unde se-nalță vulturii. Nu, nu în vârf de munte. Ce a reușit el dovedește că nu e nevoie să ajungi în vârf ca să fii fericit. E după caz real și e pentru cazuri reale, adică pentru noi și viața noastră, transformată de multe ori într-o olimpiadă, cu probe și clasament.

Aici trailerul și mai jos morala mea.

„Cel mai important lucru în viață nu e triumful, ci lupta. Lucrul esențial nu e să învingi, ci să lupți frumos”, spunea Pierre de Coubertin, fondatorul Comitetului Internațional Olimpic in 1894. (Da, da, Pierre de Coubertin, strada care te duce la National Arena)

Importantă e lupta, nu triumful. Asta e valabilă și pentru noi și lupta pe care o ducem zi de zi ca să realizăm ceva, ca să ajungem undeva. Luptăm, ne zbatem, alergăm după acel viitor când totul o sa fie bine. (De câte ori am auzit asta…) Iar când obținem mici victorii, nici nu băgăm de seamă, pentru că suntem prea obsedați de momentul când totul va fi perfect. Momentul triumfului. Poate el nu există undeva, cățărat pe un munte înzăpezit. Sau poate există, dar noi nu o să înțelegem nimic din el, pentru că nu ne-am bucurat și nu am trăit cu adevărat drumul până la el.

De fapt, e posibil ca triumful nostru să fie atunci când realizăm că ne place lupta asta de zi cu zi și că suntem fericiți că o purtăm. Fără să ne enervăm că alții o duc mai bine, fără să punem la suflet eșecurile, fără să ne plângem non-stop. Triumful nostru e atunci când ne transformăm în Eddie și ne bucurăm de fiecare metru cu care ducem lupta obligatoriu înainte. O să termin de scris articolul ăsta și o să dau din aripile mele de vultur. Și o să încerc să mă bucur de drum și de luptă. Viața e frumoasă, dar merită trăită. Și luptată.

Un film de văzut. 🙂

eddietheeaglereal-large

Credit: telegraph.co.uk