Am găsit o poză și mi-am dat seama ce fraieră sunt! Și tu ești la fel, crede-mă!

Totul a pornit de la poza de mai sus.

Ulița copilăriei mele. La 30 km de București. Imediat cum cobori dealul ăsta mic, pe stânga, e casa bunicilor mei.

– Pe ulița asta am jucat frunza de atâtea ori, fără să fac poză și să o urc pe Instagram.

– Din dealul ăsta alergam până jos, după minge, când o scăpam la rațele și vânătorii. Și nu îmi trecea prin minte că, într-o zi, copiii se vor întâlni, ca să vorbească despre ce level au atins la Candy Crush.

– Tot aici, in deal, le strigam pe Cristina și Costinela să iasă la poartă, fără să le dau “friend request”. Eram prietene de-adevăratelea.

– Tot aici ne întâlneam toți ca să mergem la gârlă. Și nu ii dădeam “like” băiatului de care îmi plăcea, că el știa și fără “like”. Sau “love”. Sau “haha”.

– Din deal îl striga pe Doru mama lui, când ne jucam până târziu, în noapte, în fața porții mele. Nu-i dădea beep sau mesaj pe WhatsApp.

– Pe dealul ăsta am scăpat borcanul cu bulion după care mă trimisese mama la magazin. Tot pe deal, când coboram cu bmx-ul meu albastru, am apăsat frâna pe ghidon ca aiurita și am căzut în cap. Și nu mă gândeam că într-o zi voi scrie statusuri interminabile despre pățaniile din viața mea. Atunci doar am plâns și atât. Am mers mai departe.

– Pe vremea aia, dormeam la prânz și mâncam corcodușe cu sare și eram fericită și nici nu îmi trecea prin cap că vor exista hashtaguri cu #blessed.

Și nu stiu dacă se vede așa bine în poză, dar, în plan îndepărtat, e mamaie, care mereu stă și ne face cu mâna, când plecăm. Stă acolo, în fața porții, cu Lizuca lângă ea, până mașina noastră urcă dealul și dispare pe șosea. Și niciun “feeling grateful” de pe Facebook nu o să poată exprima cu adevărat ce simt pentru ea.

Și nimic de pe Facebook-ul ăsta nu o să arate cu adevărat cine suntem și ce simtim. E doar ce vrem noi să vada lumea că suntem și simțim.

Ce suntem noi cu adevărat descoperim când ne întoarcem în locurile în care, cândva, eram fericiți fără iPhone și rețele de socializare. Aveam o singură platformă offline pe care stăteam toată ziua: copilăria.

Dacă Andreea de acum 15 ani ar putea să-mi zică ceva, m-ar chema mai des acolo. În valea în care nu exista decât o singură grijă: că plouă și nu ne putem juca afară.

Pentru că îmi place să scriu, voi posta în continuare statusuri interminabile despre mine, despre lume, despre ce îmi atrage atenția și ce consider important în viață. Dar când voi fi tristă, nu îmi voi pune o mască de #lovemylife. Și îmi pare rău că sunt mulți care fac asta. Păcat că nu apasă pe “deconectează-te” și nu se întorc la ce au fost cândva. Asta i-ar ajuta să fie autentici.

Totul a început de la poza de mai sus. E doar un moment de conștientizare că nu fac tocmai ce e corect pentru sufletul meu. Să o sun mai des pe mamaie, să mă întâlnesc mai des cu prietenele și cu prietenii mei, să îmi găsesc timp pentru mine, să stau mai mult cu ai mei, să las telefonul ăla naibii din mână. Și știu sigur că o să uit asta peste câteva zile. C-așa suntem noi, tinerii, credem că alte lucruri sunt prioritare.

Cum ar fi să nu mai existe Facebook de acum, din secunda asta? O să fim zdruncinați și o să ne întoarcem la ce făceam înainte să ne hrănim cu like-uri. Și, poate atunci, ulița copilăriei va fi pustie. Nu o să regretăm? Ba da. Și nu o să putem da “undo”.

Dacă mă înțelegi, n-o să-ți zic să dai “like and share”. O să-ți spun: dă “log out” și întoarce-te un pic la tine.

Reclame