Eu sunt Andreea. De fapt, eu sunt Ion

Ion T. Ion e primul suporter al Rapidului.
Eu sunt eu. A nu stiu cata voce din Giulesti.

Fragment din „Glasul Rotilor de Tren”, carte scrisa de Ioan Chirila.

„Ma numesc Ion T. Ion. Sunt desenator la calea ferata. (Foarte aproape de pensie.) Am o plansa mare, cativa colegi tacuti si o fereastra spre Gara de Nord.

Stiti de ce am ajuns desenator tehnic la C.F.R.? Nu pentru ca mi-a lipsit curajul. Altul a fost motivul. Un motiv greu de crezut. Ca sa pot fi mereu langa echipa de fotbal. E o nebunie, nu-i asa? Poate. Dar are o scuza. E o nebunie care dureaza de peste patruzeci de ani.
Da…
Am vrut sa fiu ceferist.
Ca sa ma pot strecura in vagonul in care dormeau Iulica Pop si Feri Boros.
Ca sa-l vad pe Giussy Baratky fumand pe culoar, in pijama, cu capul sprijinit de geamul vagonului.
Ca sa pot sta in acelasi compartiment cu Fanica Filote, dupa meciul ala blestemat, cand am cazut in „B”.
Ca sa pot cobori in Gara de Nord, dimineata, cu baietii, venind de la Cluj sau de la Arad, si ca sa am numai 200 de metri pana la slujba.”

***

Ma numesc Andreea C. Georgiana. Sunt desenator de texte si postari pe Facebook. (Foarte departe de pensie.) Am o masina mica, cativa colegi tacuti uneori si galagiosi alteori si o fereastra care nu da spre Gara de Nord, dar nici nu-i nevoie. Am poza cu stadionul pe desktop.

Stiti de ce am devenit desenator de texte si postari pe Facebook? Pentru ca mai intai am vrut sa scriu despre fotbal pe foaie de ziar. Sa-mi vad numele sub editoriale. Dar cum n-am reusit, am lasat jurnalismul si am trecut la publicitate. Nu pentru ca mi-a lipsit curajul. Altul a fost motivul. Un motiv greu de crezut. Ca sa fiu mereu langa echipa mea draga. E o nebunie, nu-i asa? Poate. Dar are o scuza. E o nebunie care dureaza de peste 10 ani.
Da…
Am vrut sa fiu ceferista. Sunt din 2010 si regret ca nu am fost de la inceput.
Si ar fi fost frumos sa iau trenul si sa stau in compartiment cu Sapunaru sau Daniel Niculae, dar acum nu mai e ca in 1923.
Sa-l vad pe Pancu fumand pe culoar, in pijama, cu capul sprijinit de geamul vagonului. (Asta chiar ar fi fost ceva amuzant).
Sa vorbesc cu baietii, dupa ce am cazut in B din nou si sa ne incurajam unii pe altii, asa cum faceau batranii pe vremuri.
Sa pot cobori in Gara de Nord dimineata, venind de la Pojorata sau de la Arad, si sa-mi imaginez ca e 25 iunie 1923 si ca pun si eu umarul la scrierea unei povesti.

Dar nu merge asa. Nu-i asta mersul trenurilor, nici al anilor.
Asa ca mi-a ramas o singura varianta: sa scriu pe unde ma apuca inspiratia, ca sa ma simt ca intr-o plimbare cu trenul, in vara aia minunata cand s-a nascut un mit.

Din 1923 si pana acum au trecut 94 de ani. Timp in care s-au schimbat jucatori, antrenori, patroni, tribune, trenuri, au aparut nocturne, turnicheti, torte si brigazi, dar oamenii Rapidului au ramas la fel: suntem toti niste Ioni T. Ioni.

 

Anunțuri

Romania – Albania 0-1. Ca o poveste cu Mos Craciun

Am crezut in Mos Craciun pana cand aveam destul de multi ani. Cred ca eram deja in clasa intaia. Vreau sa va zic putin despre cum am reactionat cand am aflat ca nu exista.

Mama: Am sa-ti zic ceva. Stii, Mos Craciun suntem, de fapt, eu si taica-tu.

Eu: A… si ce mi-ati adus anul asta?

Mama, entuziasmata: Doua pulovere!

Eu, socata si cu lacrimi in ochi: Cum doua pulovere? Doar doua pulovere?

Tin minte ca a fost haos Craciunul ala. Eu m-am suparat ca am primit doar atat, mama s-a suparat ca nu ma multumesc cu ce am. Practic, Mos Craciun care nu exista ne-a distrus iarna si linistea “alaturi de cei dragi”.

Tin minte puloverele alea. Unul bleu si unul roz. Ce nervi aveam pe ele. Simteam ca merit mai mult si ca alea nu ma bucura cu nimic. Eram calica rau cand eram mica. Sau eram doar copil, de fapt.

Uitandu-ma la meciul Romaniei cu Albania, mi-am dat seama ca alt mos mi-a stricat vara, de data asta. Nu stiu cum mi-au revenit in cap momentele alea din copilarie. Are fotbalul asta un talent de a ma duce inapoi in timp. Poate pentru ca in trecut e mai mult material de exploatat decat in prezent. 😊

Revenind la mos. Mosul de acum mi-ar fi facut cel mai frumos cadou daca il baga pe Sanmartean mai devreme. Stiu ca asta zic toti romanii acum, dar serios ca asa am simtit. As fi dat toate puloverele din garderoba doar sa-l vad pe Lucica pe teren. Ce ironie! Multi ziceau ca Lucica e batran si ca gata, frate, sa se retraga. Si acum, o tara intreaga il voia pe batran pe teren. Pe batran, nu pe mos. Pe mos il voiam asa, ca pe Mos Craciun, adica inexistent.

Cam asta a fost Euro pentru Romania. Putin, cam cat mi s-a parut mie ca exista barbosul in copilarie. Apoi, cand visul s-a naruit, m-am ales doar cu doua pulovere.
Acum, cu doar doua goluri din penalty. Cateodata, iarna-i fix ca vara.

In concluzie, as fi putut sa zic ca golurile astea nu ma multumesc si ca as fi meritat mai mult. Dar nici nu stiu, mi se pare totul gresit. De la ce e pe teren la cum ne incurajam noi, romanii, echipa. La cum ne incurajam noi, romanii, oamenii. Am inceput Euro cu gandul ca ne bate Franta si ca ar fi minunat sa facem un egal cu Elvetia. Cand am facut egal cu Elvetia, a avut lumea nervi mai ceva decat aveam eu cand purtam puloverele alea doua.

Am devenit tare calici dupa meciul cu Franta. Ni s-a parut ca avem atitudine si ca o sa batem tot ce intalnim in cale, dar chiar nu s-a putut mai mult, din pacate. Acum unii dintre noi se crizeaza, altii fac haz de necaz.  Stii cum suntem? Ca niste copii carora tocmai le-au zis parintii:

“Stii, de fapt, mosul chiar exista.”