Cum mi-a salvat Rapidul revelionul

Am fost întrebată de curând de ce iubesc Rapidul. Un răspuns rapid nu pot da, că nu îmi stă în fire, așa că mai bine scriu o povestire. Una vișinie.

2010 spre 2011. Revelionul. Într-un apartament, etajul 6, cartier Sebastian, București. Știam de acolo foarte bine doar două prietene. Pe ceilalți îi mai văzusem o singură dată, la o zi de naștere. Eram ca nuca în perete, pot să zic. Oamenii pe combinații, cu glume știute doar de ei. “Nu știu cum am aterizat aici”. “Ce naiba a fost în capul meu?”

Atmosfera era liniștită. Băieții cu paharele pline, apoi goale. Muzica bună, dar cum să te ridici să dansezi când nu prea știai lumea? Am luat și eu un pahar plin, l-am golit, am mai luat unul plin. De mâncat, nu prea, că nu mănânc de la lume străină. Ce nasol… de revelion între atâția străini.

Și s-a făcut 12. “Hai să mergem jos, în fața blocului, să dăm cu artificii.” Eu eram deja luată bine, deci “Cum să nu? Hai!” Moment în care am auzit încet, în holul ăla plin de lume care se încălța pe fugă, niște versuri fredonate: “Suntem peste tot acasă, Porțile ni se deschid”. Atât mi-a fost! Eram ca un pui de urs pierdut care își regăsise familia, ca orice animăluț lovit de soartă care își reîntâlnea semenii. Doi oameni care vorbeau pe limba mea. “Nu-i echipă mai frumoasă. Și iubită ca Rapid!” Am dat și eu tot ce aveam mai bun din mine. Să le arăt alor mei că știu dialectul rapidian. Rapidesc. Rapidulian.

Iulian și Dănuț. “Frații mei” cu care am coborât 6 etaje, pe întuneric, urlând. Nu vă mint. URLÂND cel mai frumos cântec din lume. Măăăi, era atâta fericire pe capul meu!  6 etaje de fericire! Și coboară repede să prinzi acel “3,2,1”. Ce “3,2,1”?! Că noi ajunseserăm la refren “Luptă dacă ne iubeeești. Haide, hai Rapid Giulești” și nu ne puteam opri din el! Am ajuns în fața blocului când lumea deja cânta “laaaa muuuulți ani”. Dar noi mai aveam un pic din melodie. Nu puteam să o întrerupem. Artificii, petarde, hai să ne luăm în brațe! Bă, ce bine că sunteți. Și ce mirare că v-am găsit!

De la miezul nopții încolo a fost cel mai mișto revelion trăit. Și chit că o să merg în multe locuri de acum înainte și o să petrec cu alți amici, o să știu că momentul ăla de la 12 noaptea o să fie cu greu depășit. Părea că ii știu pe oamenii ăia de o viață, atât de bine ne înțelegeam. Bonus, am mai cântat o dată imnul, pe scară, la o țigară.

2011-2012. Revelionul l-am făcut tot cu ei. De data asta, în alt decor. Ce am cântat la 12 noaptea? Cred că știți răspunsul fără să vi-l zic eu.

Așa a început prietenia noastră. De acolo, de pe strada Sebastian, până acum, am mers fiecare pe drumul lui, unul dintre noi a plecat din România, celălalt s-a însurat și are o fetiță minunată, însă a rămas mereu ceva care ne-a susținut tovărășia: Rapidul, normal! Cu tot cu imnul lui frumos. Cu amicalul cu Șahtior în care am vorbit doar despre cartofi prăjiți. Și ce apus frumos am prins atunci pe Giulești! Cu berea băută înainte de meci, în părculețul de lângă Podul Grant. Dovada mai jos:

12355102_939210259505709_794122853_n

Cu berea de după, la Tiberică, în Crângași. Cu mesajele din ziua meciului: “Mergi azi?” Sau cu telefonul “Boss, ne auzi? Suntem pe stadion!”, când unul dintre noi e departe.

Cum să nu iubești Rapidul, când te aduce față în față cu alții ca tine și, mai mult decât atât, vă păstrează împreună. Și chiar dacă nu vorbiți zilnic, știți că are grijă Rapidul să “organizeze” o întâlnire. Începând cu una în care cânți imnul ca un nebun, coborând 6 etaje. Apoi, continuând imnul pe stadion la un meci, și încă un meci, și încă un meci.

Ăsta e Rapidul din Giulești. Un Cupidon tovărășesc sau o “Artă Zurlie”, cum zicea Ioan Chirilă, care ține oameni mișto aproape unii de alții (și singuri împotriva tuturor de multe ori).

Uite de aia iubesc eu Rapidul!

Se apropie revelionul. Voi, rapidiștilor, fredonați vreo două versuri la miezul noptii. S-ar putea ca, făcând asta, să vă găsiți niște prieteni pe viață.

Reclame