Bambilici

Când eram mică, bunica mea m-a învăţat să joc bambilici.

 

– Spune un număr.

– 20!

– 21. Te-am bătut!

Mă enerva când asta era propunerea ei de joc. Când am mai crescut, mi-ai dat seama că bambilici se juca de fiecare dată când nu avea chef să joace ceva mai ,,serios”. Bambilici era o glumă. Un banc sec. Mereu ultima variantă de joc pe care aş fi putut-o alege, pentru că era aberantă. Un mişto la adresa celorlalte jocuri. Orice joc se transforma în bambilici când devenea plictisitor sau stupid.

 

Şi aşa mi-a rămas bambilici în memorie.

Am fost aseară la Rapid-Botoşani. Şi, după golul moldovenilor din minutul 25, m-am auzit vorbind:

,,Ce joacă Rapidul? Bambilici?”

SCO_9957

Greşit. Rapidul a jucat un bambilici mai complex, pe care îl voi explica aici.

Forma dezvoltată a bambiliciului se manifestă prin:

– predispoziţie la reacţii lente în atac. Meulens e un exemplu clar de aşa nu trebuie să te comporţi în careu, dacă vrei să nu fi deposedat.

– încredere prea mare în colegi. Nico a sărit peste minge, crezând ca Benson se va prinde de schemă. Nu s-a prins, plus că acesta împrumutase deja din predispoziţia lui Meulens la reacţii lente in atac.

– non-preluări – Când mingea îţi cade pe cap şi nu te crede nimeni că ai vrut să o preiei aşa, Meulens!

– proba bonus ,,despre offside” – cum faci ca să nu stai mereu in offside, Meulens; Cum reuşeşti să nu scoţi din offside adversarii, Cmovs.

– apariţia unor întrebări capcană de la spectatori: ,, Cu cine, cu cine?”

– miraj. Daniel Niculae a şutat ca pe vremea victoriei cu Hamburg şi a egalat. Au urmat câteva minute în care Rapidul părea că a renunţat la tactica bambilici. Şi lumea cânta, şi tribuna a doua trepida sub tălpi de oameni fericiţi. Apoi linişte câteva secunde, odată cu şutul lui Ivanovici de la Botoşani în bara noastră transversală. Şocul a trecut repede, cu cântec şi încurajări frenetice. Penalty pentru Botoşani, 1-2, agonie. Penalty pentru Rapid, 2-2, extaz. Ratarea lui Nico, singur cu portarul. Trezirea la realitate. La bambilici.

– Spune un loc în clasament.

– 14.

– 12. Sau 11. Sau 10. Sau orice loc care te păstrează în Liga I. Te-am bătut, Rapidule!

 

* Rapidul are farmecul lui, chit că mai joacă bambilici din când în când. Ăsta e Rapidul din Giuleşti, iubeşte-l şi-ai să-nnebuneşti.

Sursă foto: Ştefan Constantin

Anunțuri

Desincronizarea

Dinamo-Rapid 2-0

Am avut un gloss bun, pe care a trebuit să-l las la poarta stadionului. În peluză, am avut o portavoce care nu s-a auzit prea bine. Şi am avut ghinion să ne dăm autogol în minutul 2. Restul meciului, doar un început de drum spre Liga 2.

RapidFans

Ce am observat:

  • e un haos minunat în mintea oamenilor. Urâm pe cei din partea opusă a stadionului, îi înjurăm pe fotbaliştii echipei adverse, îi înjurăm pe ai noştri. Apoi îi aplaudăm. Ne înjurăm între noi, apoi cântăm cu toţii ,,c-aşa sunt eu rapidist, niciodată nu sunt trist”. Apoi suntem trişti, pentru că Pustai n-are cu cine. Îl înjurăm pe Pustai, apoi îl chemăm să ne salute.
  • e o desincronizare pe care nu mă satur să o privesc. Între ce simţim şi cum acţionăm. Între cum vor băieţii să joace şi cum ies de pe teren cu capul plecat. Între părţile din galerie. Între cum suntem cu ai noştri acasă, cum ne comportăm la job şi cum ne descătuşăm pe stadion. Nici nu ne dăm seama câtă lipsă de sincron e în viaţa noastră. Credem că avem un conflict cu alţii, când cel mai mare conflict este între noi şi noi. Şi ajungem să ne vărsăm amărăciunea pe un stadion.

O biserică din Drumul Taberei

Eram imobilizată între două bătrâne. Tot ce îmi doream era să ies din biserică şi aveam în minte doar cum părul meu desprins lua foc de la o lumânare.

Ce am observat:

  • e un haos minunat în mintea oamenilor. Vrem să intrăm în biserică, după ce intrăm ne plictisim. Ne împingem spre ieşire, dar nu putem pleca aşa uşor. Preotul este în faţa uşii, de unde ţine slujba. Două femei se ceartă, apoi o femeie cu un bărbat. Stinge lumina din biserică, aprinde lumina, stinge-o iar. E atât de aglomerat, încât poţi jura cu mâna pe Biblie că intri pe stadion.
  • e o desincronizare pe care nu mă satur să o privesc. Între oamenii din curtea bisericii, care cântă allegro ,,Hristos a înviat din morţi” şi cei din biserică, care rămân mereu în urmă (ca două părţi de galerie certate). Între cum vrem să părem şi cum suntem de fapt. În cazul acesta, între cum îl ascultăm pioşi pe preot, care zice că e frumos să rămânem la biserică şi după ce luăm lumină, şi cum ne îmbulzim spre ieşire imediat după ora 12. În celelalte zile, cum ne lăsăm pe noi deoparte şi ne comportăm ca toată lumea. Între cum uităm ce vrem noi de fapt şi facem ca ceilalţi. Că aşa trebuie, că aşa se cade. Mă întrebam câţi de acolo veniseră că le place la biserică şi câţi că aşa e obiceiul, că aşa face lumea în noaptea de Înviere.

A fost un Paşte în care am privit lumea cu atenţie şi mi s-a părut atât de disperată. Poate aşa sunt oamenii de sărbători. Sau poate aşa sunt oamenii, de fapt.

Mi-am dorit să ajung mai repede acasă. Am luat lumină şi o migrenă bonus. Mă usturau buzele, pentru că le-am ros în timp ce ascultam nişte copilaşi chirăind şi pe preot vorbind despre cum trebuie să păstrăm religia în şcoli. Ce bine era dacă tăceau toţi. Sau măcar dacă aveam glossul acela bun la mine.

*Mă pregatesc sufleteşte pentru meciurile de la matineu. Cred că e cel mai bun lucru care i se poate întâmpla Rapiduleţului.

Sursă foto