LIVERPOOL. POVESTEA REVENIRII LA GLORIA EUROPEANĂ.

De Carla Dincă

24 mai 2015 a fost o zi de o profundă tristețe pentru fanii lui Liverpool care au suferit cea mai mare înfrângere a formației iubite din ultimii 52 de ani. Tot atunci legenda ce-a rămas sub numele de Steven Gerrard avea să joace ultimul său meci în echipamentul care l-a ridicat pe culmile succesului pentru 17 ani. Ce nu știau fanii pe-atunci e că acel   1 – 6 cu Stoke era un punct crucial care urma să marcheze de fapt noile începuturi, renașterea clubului și reîntoarcerea la rangul de Regalitate Europeană.

Pentru că în toamna acelui an, Liverpool va afla că tot ce avea nevoie „The Kop” era un anume Jürgen Klopp. Neamțul a preluat o Borussia Dortmund în 2008 din pragul dezastrului și a reușit să o aducă de la un loc 13 în campionatul german la două titluri consecutive Bundesliga. Părea omul perfect pentru o Liverpool care trăia în amintiri cu Bill Shankly, Kenny Dalglish și Bob Paisley mai mult decât în durerosul prezent pe care nu putea să îl accepte. Spun ”părea” pentru că în acele zile mottoul său reprezentativ acum ”From doubters to BELIEVERS”, de la îndoială la credință, era crezut doar de el.

Cu o apăsare a butonului de înainte al poveștii, aproximativ 3 ani mai în față, rețelele de socializare sunt inundate de mesaje cu  ”I believe”, pline de admirație, respect și încredere că aceaști băieți sunt cei ce vor rămâne în paginile istoriei. Iar această potențială victorie nu e deloc la fel ca ”miracolul din 2005” pentru că nu e nimic miraculos în faptul că ei sunt aici. De data aceasta, din Melwood până în orice colț al lumii, oamenii cred cu tărie în forța care a devenit Liverpool și există convingerea că ei pot înfrunta oricare echipă care le cade în cale. De data aceasta, nu ne mai hrănim cu trecutul, ci cu amețitorul, exuberantul fotbal ”heavy metal” pe care Klopp l-a instrumentat.

Care e însă rețeta băieților de pe Anfield? Mulți dintre ei nu au acea ”calitate europeană” despre care se vorbește la Madrid, nu avem de-a face cu greii fotbalului, ba mai mult, probabil dacă îl întrebai pe Ronaldo înainte de finală de Alexander-Arnold sau Robertson, ți-ar fi spus că nu a auzit de ei.

În fiecare conferință de presă și interviu, jucătorii vorbesc de colectiv și de munca în echipă. Sună a fi niște vorbe aruncate în vânt, însă ele sunt demonstrate și explorate în drumul spre Kiev. Pe teren, cormoranii nu se limitează la unu contra unu, ei au siguranța că atunci când au nevoie de întăriri, cineva va veni și le va arunca o mână de ajutor. Fiecare dintre ei și-a dat seama că sunt doar simple ingrediente la compoziția unei formații speciale și sunt convinși că nu și-ar fi atins nivelul de acum fără sprijinul celorlalți.

Hai mai bine să cunoaștem poveștile lor pentru a putea capta mai bine farmecul acestei echipe.

Fără Roberto Firmino, Liverpool nu ar mai fi. Brazilianul venit de la Hoffenheim în 2015 este o reîncarnare a filozofiei lui Klopp, e piesa care face mecanismul sistemului să funcționeze și omul altruist din umbra lui Salah, fără de care egipteanul nu și-ar fi atins potențialul. Acum câțiva ani era o non-entitate a Braziliei, acum e convocat la echipa națională pentru mondiale și a declarat de curând că e la apogeul carierei sale. Doar 15 goluri în Premier League și 10 în Champions League pentru Firmino.

Virgil Van Dijk, sau ”Big Virg”, a venit în ianuarie de la Southampton, sursa preferată a cormoranilor de transferuri, și a ridicat ștafeta pentru ceea ce înseamnă apărare. Din una dintre cele mai slabe defensive din Premier League, Van Dijk a contribuit serios la locul 4 între formațiile cu cele mai puține goluri primite și a adus cu el spiritul de învingător; insuflat parcă și partenerului său de luptă, Dejan Lovren, și mai tinerilor temerari, Robertson și Trent.

Fundașul croat, Dejan Lovren, a dus o viață grea de când a semnat, fiind criticat constant de fani și chiar primind amenințări cu moartea să părăsească echipa. Klopp a declarat că ”și-ar dori să se poată vedea prin ochii lui pentru a se aprecia cu adevărat”, cuvinte care par să fi rămas întipărite în mintea croatului. Curând rezultatele au început să vină și forma sa să se îmbunătățească. Pasiunea lui nu poate fi contrazisă, iar bucuria s-a văzut în ultimul meci cu Brighton când a și înscris un superb gol cu capul.

Andrew Robertson posta pe twitter acum 6 ani că viața e dificilă când n-ai niciun șfanț și te afli  în căutarea unui job. Andy a jucat prin a treia ligă a Scoției și a fost cumpărat de Liverpool de la o Hull retrogradată care nu mai putea fi salvată. Fundașul stânga e mai nou una dintre revelațiile sezonului Premier League.

Mândria ”scouserilor”, Trent Alexander-Arnold, se poziționează în partea opusă, are doar 19 ani, a reușit o creștere rapidă într-un an de fotbal, cam ce încearcă alții cu cripto-valutele, doar că lui i-a ieșit. Și-așa copilul crescut pe lângă Liverpool a fost convocat acum câteva săptămâni la naționala Angliei, iar azi e titular în Finala Champions League.

Într-un centru cu multe bătăi de cap, accidentat și schimbat prea des, omul de oțel a rămas acolo, căpitanul Jordan Henderson. Cu motivația unui 2012 când Brendan Rodgers i-a prezentat oferta celor de la Fulham și aproape l-a direcționat către ieșire, englezul s-a adunat și a refuzat să părăsească clubul de care s-a îndrăgostit. Și bine a făcut. Astăzi Henderson poate fi al șaselea căpitan care ridică trofeul și trăiește împlinirea visului european.

Trioul de foc nu poate exista fără zâmbetul lui Sadio Mane pe teren. Senegalezul de 26 de ani era vândut prin 2012 cu puțin peste 3 milioane de lire de la Metz la Salzburg, iar acum sprintează în tricoul lui Liverpool și valorează cam de 20 de ori mai mult.

Ajungem încet, dar sigur la omul care se poate transforma azi într-un simbol pentru succesul liverpoolian, Mohamed Salah. Probabil povestea lui e cea mai cunoscută, dar nu îi poate lua din meritul inspirațional al egipteanului. Vândut de o Chelsea care nu i-a dat nicio șansă să-și creeze un momentum și ajuns la AS Roma unde a căpătat experiența și curajul de se întoarce în Premier League. Așa cum bine a declarat el de nenumărate ori, a vrut să închidă gurile celor care ziceau că nu e făcut pentru acest campionat, că nu poate face față presiunii. Premiile de Jucătorul Anului și Gheata de Aur sunt probe suficiente pentru a zice:”Da, Mo, ai dreptate, tu ești regele, noi suntem niște muritori de rând.”

Nu ar fi frumos să nu-l menționăm pe Karius, care era anul trecut al doilea portar de la Liverpool, acum e omul cu cele mai multe meciuri fără gol din Champions League, sau pe James Milner, deținătorul recordului absolut pentru cele mai multe pase de gol într-un sezon Champions League, pe Oxlade-Chamberlain, omul venit de la Arsenal, care a demonstrat prea repede stofa lui de un potențial viitor căpitan și al înlocuitorului său Gini Wijnaldum care s-a ridicat cu mult peste așteptări odată cu accidentarea lui Ox.

Toate ca toate, însă am omis pe cineva. Mai exact, milioanele de suflete care respiră pentru băieții în roșu și definesc al doisprezecelea jucător: fanii și pasiunea nemărginită pentru clubul pe care îl susțin. Magia de pe Anfield e de poveste, ropotele din tribune adaugă la adrenalina celor XI ce pășesc pe teren, iar fanteziile pot deveni atunci realitate. Klopp zicea că probabil dacă vei căuta ”nopți europene” pe Google, tribunele de pe Anfield se vor afișa în toată splendoarea și dorința lor. Verificat și confirmat, de la bannerele creative la cântecele pline de patos, suporterii lui Liverpool trebuie să fie printre cei mai hipnotizanți și pasionali din lume.

Iar cu Madrid mai vedem. Pierdem, câștigăm, ce e important este că de data aceasta credem. Aceasta nu va fi ultima finală Champions League, acesta e doar începutul.

 

Reclame

Liverpool vs. AS Roma. Sfidarea șanselor și depășirea condiției.

De Carla Dincă

Manchester City dă piept cu Barcelona în primul tur din semifinalele Champions League. Parcă n-ar fi fost rea o finală, însă știm cu toții că ăia de la UEFA doar bilele spaniolilor le încălzesc la extragere. C-o fi de la sângele ”caliente” sau că nu are destule semnături petiția ”Nu vrem emigrare, El Clasico între hotare”, pașii respectă manualul de instrucțiuni, Spania vs. Catalonia la Kiev.

Hai că nu e chiar așa! Parcă ne ajunge rutina de toate zilele, să mai fie și fotbalul previzibil e prea de tot – acest fenomen care ne unește și ne oferă un sentiment ciudat de plăcut de apartenență, mai ceva ca publicului fidel al emisiunilor de pe Kanal D. Și nu vorbim de orice fel de fotbal. Nu, vorbim de fotbalul puternic, impresionant și fără egal din Champions League.

Și uite așa i-a ajuns din urmă karma pariziană pe băieții lui Valverde ca un bumerang care nu știi exact când, dar ești sigur că se va întoarce. Și tot așa câștigătoarea fără drept de apel a campionatului englez a pierdut cu un devastator 1 – 5 în două manșe în fața locului 3 sau câteodată 4, după cum bate forma apărării. Iată-ne aici, la Liverpool contra lui AS Roma.

Marți seara, de la 21:45, se deschid porțile de pe Anfield Road și legendarul imn ”You’ll Never Walk Alone” va răsuna din plămânii a zeci de mii de fani. Iar atunci, 22 de oameni vor ști fără niciun dubiu că au aproximativ 90 minute să scrie istorie. Două echipe care au trăit cu doar câteva săptămâni în urmă povestea lui ” David și Goliat” își pun magia în joc și pasiunea unora dintre cei mai frumoși fani din lume în tribune pentru o șansă la marele vis, visul european.

AS ROMA

Să începem cu oaspeții pentru că așa e frumos. Cu Mercur în retrograd la început de lună și poate puțin în depresie după un dureros 1 – 4 cu Messi S.R.L, băieții lui Di Francesco au fost pedepsiți cu un 2 – 0 de Fiorentina. Vorba aia, bătaia e ruptă din rai, și-așa Pheonixul s-a născut din cenușă și o Barcelona statică a încasat trei goluri.

AS Roma încă mai are tipul acela de jucător pe care nu ai cum să nu-l respecți, care își dedică viața unui club cu patos și dăruire. Asta nu spune ceva doar despre el, ci și despre clubul italian. Iar după retragerea lui Totti, a rămas veteranul De Rossi cu ultima șansă de a aduce un trofeu în Italia.

Însă nici el nu a prins singura dată când romanii au ajuns în finala Cupei Europene, împotriva cui altcuiva decât adversarilor din această seară? A fost o noapte de o intensitate tragică pentru AS Roma a lui Nils Liedholm care pierdea pe Olimpico la loviturile de departajare în fața formației lui Joe Fagan, care urma să-și treacă în palmares al patrulea trofeu european.

Cu scuzele de rigoare pentru italienii iubitori de espresso și lucruri fine în viață pentru această paranteză, însă în acel an, 1984, Ian Rush reușea un record de 47 de goluri în toate competițiile pentru Liverpool, un record pe care Mo Salah îl ochește de la începutul anului sau poate de când era mic copil.

AS Roma e a doua formație din Serie A la procentajul posesiei cu o așezare de 4 – 3 – 3 ce se poate schimba în 4 – 5 – 1 sub presiune, care mizează des pe a nu-și lăsa adversarul să treacă de mijlocul terenului. Avantajul lor poate veni azi de la forma atletică și înălțimea jucătorilor care au reușit să înscrie din faze fixe 23% din goluri cu ajutorul lui Manolas, Fazio și a piesei de rezistență, Dzeko. Mai mult, la 1.89 m, Manolas a reușit să ocupe a doua poziție la cea mai mare viteză de sprint din sferturile Champions League. Lucrurile devin din ce în ce mai interesante și semnele de întrebare pentru un eventual rezultat din ce în ce mai impunătoare.

Un lucru e sigur. Italienii au demonstrat că au calități speciale și în momentele care contează pot crea magie pe teren. Iar 34 de ani par deja prea mulți când titlul e la trei meciuri distanță.

LIVERPOOL

Iar acum, pentru a doua parte a serii, conectați-vă boxele la calculator și hai să dăm drumul la niște Led Zeppelin. Jurgen Klopp și-a instalat instrumentele și a pregătit playlistul pentru deja faimosul fotbal ”rock’n’roll”.

Cu un prim XI evident, același din turul cu Man City, restul fiind accidentați sau atingând terenul la fel de mult ca Harry Kane mingea la ”golul” cu Stoke, singura întrebare de pe buzele nordicilor este una centrală: ”Milner sau Wijnaldum?”. În rest, cormoranii intră cu o singură viață pe teren și orice accidentare le poate aduce eliminarea.

La fel ca AS Roma, puterea decisivă a englezilor vine din munca de echipă, un fel de Captain Planet pentru cunoscători, dar și din setea de necontenit pentru un triumf după 13 ani de la ultimul titlu.

Liverpool au un stil de joc entuziasmant la cârma lui Klopp, unii zic că poate cel mai frumos din ultimii 30 de ani. Da, cam pe atunci când Roma pierdea în fața lor finala.

Atacul defilează ca Federer pe iarbă, atât timp cât nu se stă în spate și există mișcare. Cormoranii presează, iau prin surprindere, marchează din greu, dar permit și destul de mult. Odată cu accidentarea lui Emre Can, a apărut Ox Chamberlain pe mijloc care nu e doar un declanșator de ocazii, ci mai nou un amator al golurilor din afara careului.

Și-așa ajungem la cei trei magi de la răsărit, fără de care nu s-ar fi trecut de grupe. E o pură plăcere să-i urmărești pe  teren pe Mane, Firmino și Salah indiferent de echipa pe care o susții. 79 de goluri între cei trei, catalogați ca fiind poate cel mai bun trio de atac al Europei.

Mohamed Salah a fost desemnat duminică cel mai bun jucător din Premier League în sezonul de debut la Liverpool, are 40 goluri la activ, e desigur un favorit al Ghetei de Aur și, pur și simplu, nu se poate opri din înscris. De fiecare dată când mingea îi cade la picior, egipteanul e un alchimist al ocaziilor. Însă acum va fi față-n față cu fosta sa echipă, cu jucători care-i cunosc abordarea și l-ar putea opri din goana după aur. E ocazia perfectă pentru el să-și arate evoluția.

Mâine avem de-a face cu giganții fotbalului, azi cu romantismul și idealismul. Pasiunea e cuvântul cheie și dorința va face diferența. Pe Anfield, echipa lui Klopp are prima șansă, pe Olimpico, tribunele vor clocoti pentru Roma.

Cine va rămâne în picioare va lupta cu favorita la Kiev.

 

VIDEO: Episod special de Crăciun | Balonul rotund al copilăriei fără zâmbet

Reportajul care nu are legătură cu fotbalul, dar are legătură cu o echipă de 20 de micuți din comuna Optași-Măgura, județul Olt, mai curajoși decât orice câștigător de Liga Campionilor care a dat un gol în ultimul minut al meciului.

Numai că de micuții aceștia nu știa nimeni nimic. Și cât de mulți or mai fi așa ca ei… O prietenă bună psiholog mi-a povestit cum a fost în vizită la școala din comuna lor și cum a intrat întâmplător la ei în clasă. Mi-a zis că a văzut depresia pe fața lor și a aflat că unii dintre ei sunt foarte săraci și chiar fără părinți.

De Sfântul Nicolae le-am făcut o vizită și după timpul petrecut acolo cu ei am rămas un pic blocată. Nici nu știm cât de fericiți ar trebui să fim că suntem aici, unde avem atât de multă deschidere la informație și puterea de a alege între mai multe variante.

Povestea în imagini este aici:

Variantele lor sunt doar una, de fapt: un univers strâmt, din care e posibil să nu iasă niciodată. Un univers în care bucuria mare a sărbătorilor e că tata se întoarce de la muncă, din străinătate, și aduce haine noi. Sau o ciocolată mare, pe care nu au răbdare să o rupă în bucăți.

IMG_2133

Poza de după o ciocolată cu lapte

 

Dintre toate cadourile pe care le-au primit, două lucruri i-au bucurat cel mai mult:

  1. Baloanele, pe care mă rugau să le umflu și, credeți-mă, înainte să fiu mamă o să mă perfecționez în așa ceva, pentru că era incredibilă bucuria lor când vedeau că se umflă balonul.
  2. Telefonul meu, în care nu înțelegeau cum se puteau vedea. Cum observau că scot telefonul din buzunar, se lipeau de mine și se ridicau pe vârfuri, ca să-și vadă fața în ecran.

Gândiți-vă ce lucruri simple sunt astea pentru noi. Baloane. Cui îi pasă de baloane când avem mailuri de trimis și deadline-uri de respectat. Noi mergem la supermarket, umplem cărucioare, apoi umplem mașina, apoi umplem frigiderul și uităm tocmai de magia asta a baloanelor. Sau a lucrurilor simple, mai degrabă.

IMG_2111

„De ce ai desenat fețele triste?” Băiețelul îmi lasă caietul lui și pleacă

 

“Mai vii și mâine?”

Om de 25 de ani am întors privirea, că nu știam cum să răspund. Am încercat să vorbesc cu cât mai mulți dintre ei. Unii dintre ei au fost foarte prietenoși, alții nu au vrut să interacționeze, iar unele fetițe pur și simplu nu aveau reacție. De parcă nu știau cum ți se schimbă fața când te bucuri sau cum e să zâmbești. Una dintre surorile despre care vorbesc în clip a stat cu mâna înțepenită pe punga ei de cadouri uitându-se în gol, fără ca măcar să fie curioasă ce a primit.

IMG_2102

Daniela și Clara

 

Doamna educatoare Virginia avea ochii înlăcrimați și spunea că singurul lucru pe care-l mai face când ajunge acasă, înainte să se culce, este să ia un magneziu, pentru că nu mai e în stare de nimic.

Am plecat de acolo cu imaginea lor în minte, cu tristețea că le va fi atât de greu în viață  și cu rușinea pentru mine că nu mă bucur mai mult de lucrurile și momentele pe care le am.

“Tu ai cal?”

“Da, am unul acasă. E maro.”

Nu am înțeles de ce m-a întrebat așa ceva. Dar mă bucur că i-am răspuns că am cal. E ca și cum i-am răspuns în realitatea întrebărilor ei, un copil. Realitate la care noi, ăștia mereu grăbiți, nu mai avem acces.

Răspunsul ăsta m-a făcut să mă trezesc la realitatea corectă măcar pentru câteva zile, până să mă lovească iar ritmul vieții pe care o duc.

Mulțumesc mult colegilor de la United Media Agency, Urban Bike, Societatea Biblică Interconfesională din România și tuturor prietenilor care m-au ajutat să le fac o bucurie celor 20 de micuți curajoși.

Să aveți un Crăciun în care să vă treziți la realitatea corectă. Iar dacă nu aveți cal, măcar un balon rotund să vă cumpărați și să-l agățați în brad. Și nu uitați ceva important: “Viața e frumoasă, dar merită trăită.”

IMG_2151

Steluțele sunt pentru cei care sunt cuminți toată ziua

 

IMG_2128

 

IMG_2147

Cristina

 

Un vis împlinit|”Cineva din tribună se plângea că e frig. Eu nici asta nu mai simțeam…”

“Fiecare femei suntem diferite”, cum ar zice Hagi. Unele visează să ajungă pe un stadion și să asculte imnul Champions League. Și încă din copilărie, descoperă în dreptunghiul verde cu două porți un stil de iubire. Și toți știm ce năvalnic se îndrăgostesc unele femei. Și de multe ori trăiesc agățate de o dragoste platonică. Până când, într-o zi, karma și un bilet pe Santiago Bernabeu transformă un vis într-o întâlnire reală.

Cristina este una dintre aceste femei. O știu de vreo 7 ani, de când ne-am întâlnit în redacția de la Gazeta Sporturilor. Iar prietenia noastră rezistă, pentru că oricât de departe ne-ar duce drumurile una de cealaltă, ne întâlnim din când în când la vreo intersecție, în care ne aducem aminte ce frumos e să iubești năvalnic fotbalul.

Miercuri a fost la meci, la Real Madrid – Borussia Dortmund și de-abia așteptam să-mi povestească experiența. Apoi m-am gândit că mai bine ne povestește tuturor.

Deci, ea e Cristina. Cea mai curajoasă și luptătoare dintre prietenele mele. Cea mai fericită Cristină din univers, atunci când Real Madrid a intrat pe teren.

✔️ De cât timp îți doreai să ajungi pe Santiago Bernabeu?
Cred că din primul moment în care am descoperit Real Madrid, când zeii fotbalului european și nu numai erau: Luis Figo, Zidane, Roberto Carlos, Ronaldo, etc. Mai exact de 17 ani. (Încep să mă simt bătrână când văd numărul ăsta).

✔️ De ce Real Madrid?
Nu știu. Așa a fost să fie. Cred că mai degrabă Real m-a ales pe mine decât l-am ales eu pe el. Îmi aduc aminte că atunci când eram mică, cedam înainte de ora 21:45 și adormeam. Și îl rugam pe tata ca orice ar fi să mă trezească înainte să intre Real pe teren. Și ațipeam fredonând imnul Champions League. Bineînțeles, tata nu reușea uneori să mă trezească, iar 1-2 zile nu vorbeam deloc cu el pentru că ratasem meciul…

✔️ Ce ai simțit când ai auzit imnul UCL pe viu?
Încă din momentul în care am auzit imnul Realului, eram în delir. Imnul UCL este fabulos, mai ales dacă îl asculți pe un asemenea stadion, la un asemena meci.  La un moment dat, cineva din tribună se plângea că este foarte frig. Eu nici asta nu mai simțeam…

Și cum prietenul adevărat la meciuri de UCL se cunoaște, asta am primit pe Facebook miercuri, pe la 21:45.

✔️ Care a fost primul gând când ai aflat că “gata, mergi la meci”?
Cea mai bună prietenă și soțul ei mi-au făcut surpriza. Și deși știam că se țin de cuvânt atunci când promit ceva, până în ultima clipa îi tot întrebam: dar noi chiar mergem? Nici măcar când am ajuns în fata stadionului nu îmi venea să cred. Poate pare absurd, dar uneori când visezi atâția ani un lucru, ajungi să crezi că nu se mai poate îndeplini.

✔️ Ce ti-a placut cel mai mult pe stadion?
Probabil sunt subiectivă, dar absolut totul. În urmă cu un an am pășit prima dată pe stadion (din păcate nu era niciun meci atunci) și am avut timp suficient să analizez fiecare bucățică. Este fabulos! De la firul de iarbă ce te pune mereu în impas (te face mereu să te întrebi dacă este natural sau artificial) până la… nu știu, gresia din cabinele de duș ale fotbaliștilor.

✔️ Cum sunt suporterii?
Suporterii sunt foarte pașnici. Oricând ai putea să aduci un  copil de 2-3 ani pe stadion fără să îți fie teamă că va avea un impact negativ asupra educației lui. Lângă mine a stat un copil de aproximativ 4 ani împreună cu tatăl lui. Se comporta ca un adevărat comentator. Când nu înțelegea ceva, își mai întreba tatăl care ii răspundea cu mare admirație.

✔️ Ți-a displăcut ceva?
Când iubești Realul nu are ce să îți displacă. Poate doar că Ronaldo nu mai avea vestita șuviță… 😊)

✔️ Erau femei multe pe stadion?
Erau suficient de multe femei. Și au o mentalitate diferită față de a noastră. Femeile, în marea lor parte, sunt cochete pe stadion și nimeni nu comentează nimic. De fapt, nimeni nu face vreo diferență între bărbați și ele. Nu cred ca îți mai stă gândul la asa ceva. Te bucuri de moment și atât.

✔️ Ce părere ai despre femeile pasionate de fotbal?
Le admir enorm pe cele care pot să își păstreze pasiunea până la capăt. În România, mentalitatea este de multe ori greșită. Dacă ții cu o echipă, e clar că o faci pentru că fostul / actualul/ fratele/ bunicul/ tatăl/ amantul mamei, etc ține cu acea echipă. Dacă începi să vorbești despre fotbal cu un bărbat, te privește superior. Dacă începi să îi dai niște replici bune, dar și documentate, deja te privește ca o specie rară.

✔️ Fotbalistul preferat și de ce e el preferatul?
Luis Figo.  Deși era doar un jucător de bandă, gândea foarte mult ceea ce făcea pe teren. Cred că, de fapt, asta era calitatea lui de bază: creierul. În plus, avea un stil incomparabil de a alerga. Când eram mică, nu știu de ce, îl asociam cu un vultur. :)))

✔️ Care e următoarea țintă? Ce meci/stadion?
Visul meu este să văd și echipa națională a Portugaliei într-un meci. Nu știu de ce, dar cred că într-o viață anterioară am fost portugheză. Altfel nu înțeleg de ce jucătorii mei preferați sunt portughezi, iar naționala mea preferata Portugalia. :))

Asta a fost prima parte a interviului cu Cristina. A doua va urma după un meci al Portugaliei, cu ea în tribună. Pentru că sunt sigură că va ajunge acolo. Într-o zi, karma și un bilet. 😊

M-a înțepat inima și m-am trezit. Întâlnirea cu o campioană olimpică

Toți avem zile în care tot ce facem ni se pare inutil. La mine au venit mai multe la rând și chiar m-am gândit să renunț la „Ruj pe bară”. Eram prea obosită să mai construiesc. Că așa îmi văd proiectul. Ca o casă pe care o construiesc și din când în când îi mai cad ușile sau acoperișul.

Dar de ce zic asta?

Miercuri seara am fost la ultimul curs de marketing sportiv organizat de Sports Business Academy. În sală a intrat Loredana Dinu, scrimeră care a câștigat aurul la Jocurile Olimpice de la Rio, în 2016. De când am văzut-o, nu am mai putut să o las din ochi, pentru că e așa frumoasă și plăcută la vorbă.

Loredana ne-a zis povestea carierei ei și ne-a explicat cum și-a construit ea “casa”, casa asta pe care eu o am acum cu găuri în pereți.

Iar în momentul în care a început să vorbească despre monstrulețul din mintea ei, m-a lovit în plex. După Jocurile Olimpice de la Londra (2012), Loredana a decis să se retragă. Eliminarea prematură de la Olimpiadă (în sferturile de finală) a fost un șoc pentru ea. Și monstrulețul din cap a convins-o că nu mai e bună la ce face. Gândurile, temerile și nemulțumirile pentru propria persoană au determinat-o să se oprească din ceea ce iubea mai mult. Obosise. S-a apucat de cu totul altceva, lucrând la o agenție de recoltare de celule stem. Departe rău de sala de antrenament.

Dar nu s-a lăsat învinsă. Și a început să lucreze cu mintea ei, să o antreneze așa cum făcea când mânuia spada. A citit multă psihologie, a făcut terapie, meditație, a învățat să fie mulțumită cu ceea ce e, fără să îți mai provoace singură niște așteptări enorme.

În 2015 s-a întors la prima ei dragoste. Dar mai avea un hop până la Jocurile Olimpice de la Rio. O accidentare i-a activat din nou monstrulețul, care a început să-i roadă toată încrederea în ea. Se simțea ținută pe loc, în timp ce colegele ei se antrenau pentru Olimpiadă. Și deveneau din ce în ce mai bune. Iar ea devenea din ce în ce mai supărată pe ea însăși. Cunosc atât de bine sentimentul, întrecerea asta cu alții, când, de fapt, singura întrecere valabilă e cea din mintea ta.

Atât de pornită era Loredana, încât s-a prezentat la un concurs în cârje. Câte eforturi suntem în stare să facem ca să ne potolim mintea, nu?

Înainte de Rio, a fost anunțată că va merge la Jocurile Olimpice doar cu statutul de rezervă.

“Mi-am dorit să intru în pământ și să dispar, m-am simțit exclusă, nedorită. Și, ca să vedeți cum funcționează mintea, am început să-mi aduc mie critici: dacă aș fi stat mai mult la antrenamente, dacă aș fi muncit mai mult și tot așa. Și când mi-am dat seama că nivelul stimei de sine scăzuse mult, am zis stop. Am zis că e momentul să mă retrag. M-am întors acasă, m-am calmat, m-am adunat. Până atunci, aveam scenariile mele, credeam în povestea asta, mă vedeam acolo, pe podium. Și după câteva zile de suferință am început să mă privesc ca un observator detasat de emoții. Mi-am dat seama că dincolo de toată această suferință e de fapt un om împlinit, mulțumit, care a dat 100 % din resursele sale. Un om care dusese cea mai grea luptă. Și mi-am zis că voiam să mă bucur de moment, de colege și am acceptat faptul că e posibil sa nu concurez.

Pentru a doua oară în viața ei, ajunsese la acceptare. Și ce-a urmat la Rio…

“Scenariul nu a fost acesta. Am intrat în finală. Adversara mea era mai înaltă și mai montată decât mine. Aveam inima cât un purice, presiunea era mare, pentru că într-un asalt se poate schimba complet destinul. Am reușit să o înving. Și am câștigat finala și ne-am împlinit o dorință din copilărie. Am ajuns aici după mai bine de 20 de ani de muncă. Cred că zâmbetele și lacrimile de la sfârșit spun mai multe decât cuvintele mele:

Am stins lumina în sală și am privit clipul. Nu cred că am respirat de mai mult de două ori până s-a aprins din nou becul.

În fața mea stătea un om care reușise să învingă monstrul din mintea ei. Și eu cred în semne. Și toată povestea Loredanei a fost ca o împunsătură de spadă în pieptul meu.

I-am pus două întrebări Loredanei:

Mai ai probleme cu monstrulețul din mintea ta?
„Să nu crezi că am scăpat definitiv. Doar că mi-am creat un mecanism de gândire mult mai eficient. Și când apar temerile și fricile, imediat știu să le alung. Meditație, exerciții cu psihologul sportiv, exerciții mentale de recunoștință. Încerc să găsesc motive pentru care sunt recunoscătoare în viață, apoi mă gândesc care sunt dorințele mele. Și îmi doream să fiu pe podium. Și fără aceste eforturi pe partea mentală nu aș fi reușit.”

La ce te gândeai când erai pe podium și cânta imnul României?
„O, Doamne… Mereu când privesc momentul mă încarc pozitiv. Cred că mă voi încarca pe viață cu energie pozitivă. A fost la fel ca în exercițiul meu mental. Îmi imaginam că sunt pe podium cu o medalie la gât și îmi imaginam că îmi vine să țip de bucurie. Asta am simțit și pe podium. După ce m-am calmat puțin, mi-am amintit persoanele care m-au ajutat foarte tare. Din păcate, tatăl meu și antrenorul meu care m-a format nu mai sunt. Am simțit lipsa lor și m-am gândit cât de fericiți și mândri ar fi fost. Deși totul a durat doar câteva minute, am trecut prin mai multe stări. Aveam zâmbetul până la urechi, nu ne mai puteam reveni.”

Am plecat de la curs liniștită. Mi-am dat seama că nu o să renunț la „Ruj pe Bară”. Datorită Loredanei Dinu. Datorită lui Cristi Gheorghe, care a pus la cale cursurile de marketing și care mi-a dat curaj. Datorită celor din Clubul suporterilor Arsenal din România, pe care mă bucur că i-am întâlnit. Și altor prieteni care cred în mine și care îmi zic că am nevoie de injecții cu încredere. Acestea sunt motivele mele de recunoștință. Doar câteva dintre ele.

O să-mi amintesc mereu cum într-o seară de miercuri, campioana olimpică Loredana Dinu m-a făcut să nu îmi dărâm singură casa. Să fii campion nu înseamnă să câștigi medalii și atât, înseamnă să inspiri oameni. Să-i ajuți. Să-i salvezi. Mă gândeam miercuri, în drumul spre casă, că arma Loredanei, desi a făcut scrimă, nu e spada. Mintea ei a devenit arma care a făcut-o campioană.

Miercuri m-a înțepat inima. Și m-am trezit.

FENCING-OLY-2016-RIO

Bucuria de la Rio / http://www.prosport.ro

 

24273306_1569869536439775_1492977972_n

Asta-i fața mea emoționată 🙂

medalie

Colaj_1